Cum măsurăm timpul de muncă

Măsurarea timpului de muncă se efectuează de fapt în două etape şi anume:

• în etapa de înregistrare a datelor necesare analizei, când are rolul de a furniza date cu privire la timpul utilizat (consumat) pentru realizarea elementelor procesului studiat, în condiţiile tehnico-organizatorice existente; pe baza măsurătorilor efectuate, se analizează şi se evidenţiază pierderile de timp de muncă ale executantului şi întreruperile în funcţionarea utilajului, în vederea elaborării unei metode îmbunătăţite de muncă;
• în etapa de măsurare a timpului de muncă necesar pentru realizarea lucrărilor în condiţiile metodei îmbunătăţite şi ale utilizării executantului cu calificarea corespunzătoare lucrării sau serviciului executat; din măsurările şi analizele de timp efectuate în această etapă rezultă fondul de date necesar elaborării normelor de muncă.

Măsurarea timpului de muncă serveşte la:

• evidenţierea pierderilor de timp şi a cauzelor acestora;
• compararea mai multor metode de muncă în vederea alegerii celei mai eficiente;
• stabilirea timpilor de muncă normaţi;
• verificarea calităţii normelor de muncă.

Indiferent de scopul în care se efectuează şi de tehnica utilizată, măsurarea timpului de muncă implică următoarele faze:

a. Pregătirea măsurării începe prin analiza modului de organizare a locului de muncă la care urmează a se face măsurarea, a tipului de producţie, a condiţiilor de muncă, a modului de aprovizionare cu materii prime etc., urmărindu-se, totodată, dacă aceste condiţii sunt cele specificate în foile de înregistrare a metodelor de muncă şi a organizării locului de muncă. Cu această ocazie se stabileşte şi tehnica prin care se va efectua măsurarea, în funcţie de scopul analizei şi de caracterul muncii.

După efectuarea acestei analize, se stabilesc elementele componente ale procesului, pentru care urmează să fie efectuate măsurările.

Pentru fiecare element al procesului studiat se determină punctele de fixare, adică momentele de început şi de sfârşit ale executării mânuirilor, grupelor de mânuiri, operaţiilor etc., în general ale elementelor de muncă din cadrul procesului de producţie la care urmează să fie măsuraţi timpii. Punctul de fixare al sfârşitului fiecărui element coincide cu punctul de fixare al începutului elementului următor.

După ce a fost stabilit gradul de defalcare a procesului de producţie, se pregătesc fişele de observare necesare ale fiecărui fel de măsurare.

Atunci când se măsoară timpul de muncă necesar pentru realizarea lucrărilor în condiţiile metodei de muncă îmbunătăţite, se alege executantul asupra căruia se vor efectua observările; acesta este necesar să aibă calificarea corespunzătoare lucrării şi însuşită metoda de muncă stabilită. Totodată, pentru a se asigura o colaborare corespunzătoare cu executantul, acesta va fi informat asupra scopului urmărit prin măsurarea timpului.

b. Efectuarea măsurării se realizează în mod diferit, în funcţie de metoda de măsurare aplicată.

c. Prelucrarea datelor constă în analiza rezultatelor obţinute din măsurări, ca de exemplu, la cronometrare se face calculul datelor medii pentru elementele studiate în perioada măsurării. Întrucât se realizează în mod diferit, în funcţie de tehnica de măsurare aplicată, descrierea acesteia în detaliu se face odată cu prezentarea fiecărei tehnici în parte.

Pentru măsurarea timpului de muncă se folosesc aparate indicatoare şi aparate înregistratoare.

Aparatele indicatoare indică timpul (durata) fără a-l înregistra; cel mai des folosite sunt ceasurile şi cronometrele. Ceasurile se folosesc la măsurarea timpului de muncă atunci când pentru efectuarea măsurătorilor este suficient un grad de precizie la nivel de minute sau zeci de secunde. Cronometrele se folosesc pentru măsurarea elementelor cu o durată de la 0,03 - 0,04 minute în sus.

Aparatele înregistratoare, înregistrează direct timpul sau alte date care dau posibilitatea determinării acestuia. Ele sunt foarte variate, începând cu cele care funcţionează cu mecanism de ceasornic până la cele electronice,cu sau fără peliculă de filmare(fotografiere).

Materialele auxiliare pentru măsurarea timpului de muncă sunt: planşetele, fişele de observare şi riglele speciale.

Studierea şi analiza timpului de muncă, a timpului de folosire a utilajului, precum şi a timpului de parcurgere – de către obiectul muncii – a diferitelor stadii ale procesului, se realizează atât prin metode cu înregistrarea directă a timpului (duratei), cât şi prin prelucrarea unor elemente intermediare, deci prin metode cu înregistrarea indirectă a timpului.

Aplicarea unei anumite metode este determinată de particularităţile procesului de muncă, precum şi de avantajele pe care aceasta le prezintă.

Tehnici și procedee de măsurare

a) Cronometrarea

Tehnica cea mai veche şi cea mai des întâlnită este cronometrarea timpului de muncă sau a timpului de folosire a utilajului şi are în vedere măsurarea şi înregistrarea duratei elementelor unui proces de producţie care se repetă identic, de regulă, la fiecare unitate de produs sau serviciu.

Cronometrarea poate fi efectuată cu sau fără evaluarea ritmului de muncă.

Observările cronometrice pot fi efectuate în mod continuu (după timpul curent) sau selectiv (pe element repetat sau grupat) în funcţie de durata elementelor analizate şi de necesitatea studierii (analizei) totale sau parţiale a operaţiei.

Tehnica de cronometrare continuă constă din măsurarea şi înregistrarea continuă a duratelor elementelor unui proces de producţie, studiate în succesiunea lor tehnologică. Sfârşitul unui element corespunde cu începutul celui următor, durata elementului rezultând fie prin diferenţa între înregistrările timpului curent corespunzător punctelor de fixare (la cronometrarea cu citirea din mers), fie prin citirea directă pe cronometru ( la cronometrarea cu revenire la zero).

Această tehnică este recomandată să se utilizeze la operaţiile care au elemente de muncă cu durata mai mare de 3 secunde.

Tehnica de cronometrare selectivă – repetată constă din măsurarea şi înregistarea duratelor elementelor de muncă ale unei operaţii, luate separat, într-o anumită ordine care se repetă, ca de exemplu: elementele 1,4,7,10, elementele 2,5,9,11 şi apoi elementele 3,6,8 şi 12.

Tehnica este recomandată să se utilizeze la studierea elementelor de muncă a căror durată, de regulă, este mai mică de 3 secunde.

Tehnica de cronometrare selectivă-grupată constă din măsurarea şi înregistrarea duratelor elementelor de muncă ale unei operaţii, grupate variabil de la un ciclu la altul. Durata fiecărui element în parte rezultă din diferenţa dintre durata ciclului complet şi durata grupei cu elemente ce nu conţine elementul de muncă căruia urmează a i se stabili durata.

Tehnica este recomandată pentru studierea operaţiilor ale căror elemente de muncă au durate scurte (sub 3 secunde) şi pentru care, din motive obiective, nu se pot stabili timpii pe baza sistemelor de normare de timp pe mişcări.

De exemplu, este necesar să se stabilească durata unui număr de patru asemenea elemente ale unei operaţii al cărui ciclu este T; durata elementelor respective este notată convenţional cu a,b, c, d.

Pentru efectuarea măsurătorilor, duratele se grupează în următoarele 4 grupe, notate cu A, B, C, D şi se presupune că din cronometrare au rezultat următorii timpi:

• A = a + b + c = 3,4 sec.
• B = b + c + d = 3,6 sec.
• C = c + d + a = 3,9 sec.
• D = d + a + b = 3,5 sec.

Prin adunarea acestor relaţii se determină suma duratelor celor 4 elemente (durata ciclului):

Atunci durata fiecărui element va fi:

• a = 4,8 – 3,6 = 1,2 sec
• b = 4,8 – 3,9 = 0,9 sec
• c = 4,8 - 3,5 = 1,3 sec
• d = 4,8 – 3,4 = 1,4 sec

Rezultatele obţinute sunt concludente deoarece:

• 3A = 3x3,4 = 10,2 < 14,4 sec.
• 3B = 3x3,6 = 10,8 < 14,4 sec.
• 3C = 3x3,9 = 11,7 < 14,4 sec.
• 3D = 3x3,5 = 10,5 < 14,4 sec.

Aşa cum se constată, aplicarea acestei tehnici permite măsurarea elementelor cu durate foarte mici, eliminându-se riscul unor eventuale erori de citire şi de înregistrare a măsurătorilor.

b) Fotografierea

Prin fotografierea timpului de muncă şi a timpului de folosire a utilajului (şi a timpului de mişcare a obiectului muncii) se înţelege tehnica de măsurare şi înregistrare continuă a duratei tuturor elementelor unui proces de muncă, a întreruperilor acestuia şi a timpului de folosire a utilajului ( sau a timpului de trecere a obiectului muncii prin diferitele sale stadii) în cursul desfăşurării procesului de producţie sau de servicii.

Fotografierea reprezintă o tehnică modernă pentru stabilirea timpului de muncă şi se utilizează în scopul:

• - obţinerii de informaţii precise pentru îmbunătăţirea organizării muncii;
• - obţinerii de informaţii pentru stabilirea acelor părţi ale timpului de muncă, ale timpului de folosire a utilajului sau ale timpului de mişcare şi transformare a obiectului muncii, care nu se repetă la executarea fiecărei unităţi de produs sau serviciu sau se repetă în altă succesiune ca, de exemplu, timpul de pregătire şi încheiere, timpul de deservire a locului de muncă, timpul de întreruperi condiţionate de tehnologie şi de organizare a muncii etc.
• - studierii gradului de ocupare a executanţilor în perioada schimbului de lucru, a gradului de utilizare în timp a utilajului, respectiv cât timp din schimbul de muncă utilajul este în funcţiune şi a gradului de transformare a obiectului muncii, respectiv cât timp din durata de staţionare a obiectului muncii acesta parcurge stadii de transformare.
• - stabilirea zonelor de deservire a utilajului.

În funcţie de numărul muncitorilor, al utilajelor sau al obiectelor muncii observate, fotografierea poate fi:

• fotografierea individuală se efectuează asupra muncii unui executant individual, care deserveşte unul sau mai multe utilaje sau locuri de muncă. Observatorul are posibilitatea de a-şi concentra toată atenţia supra studierii muncii executantului, astfel că analiza consumului de timp poate fi efectuată într-un mod cât mai complet.
• fotografierea colectivă (de grup) se efectuează simultan asupra muncii unui executant colectiv, care deserveşte unul sau mai multe utilaje ori locuri de muncă.

Pot fi cazuri de observare simultană a activităţii mai multor executanţi individuali care nu sunt legaţi între ei în procesul de producţie.

În situaţia în care locul de muncă al executanţilor, utilajelor sau obiectelor muncii observate este mobil, observatorul trebuie să se deplaseze odată cu obiectul observării.

În procesul observării se recomandă să nu li se dea executanţilor indicaţii – şi pe cât posibil – să nu fie stânjeniţi în muncă cu întrebări referitoare la cauzele timpilor neproductivi şi ale schimbărilor care au loc în cursul îndeplinirii lucrării. Toate schimbările care au loc în procesul de muncă trebuie menţionate în fişa de observare, cu claritate, pentru a se putea efectua ulterior analiza corectă a observărilor.

c) Autofotografierea

În cazul în care fotografierea timpului de muncă este efectuată de însuşi executantul procesului de muncă, ea devine o autofotografiere.

Scopul autofotografierii este, de regulă, antrenarea executanţilor la descoperirea propriilor pierderi de timp de muncă, pentru care motiv, în cadrul acestei metode se înregistrează numai întreruperile din activitatea lor. Pentru aceasta este necesară o pregătire corespunzătoare a executanţilor, în legătură cu modul de desfăşurare a autofotografierii, informându-i în special asupra structurii pierderilor de timp de muncă ce trebuie înregistrate, în vederea descoperirii cauzelor care le generează. Fiecare executant care participă la această acţiune este necesar să primească anticipat o fişă care se completează în mod similar cu fişa de fotografiere.

În situaţia activităţilor de supraveghere a proceselor de muncă şi a activităţilor de birou, scopul autofotografierii este – de regulă – măsurarea întregului timp de muncă.

d) Fotocronometrarea

Prin fotocronometrarea timpului de muncă şi a timpului de folosire a utilajului (şi a celui de mişcare şi transformare a obiectului muncii) se înţelege tehnica de măsurare şi înregistrare a duratei elementelor unui proces de muncă şi a timpului de folosire a utilajului (sau de mişcare şi transformare a obiectului muncii), prin combinarea fotografierii cu cronometrarea , în anumite perioade de timp. În timpul fotocronometrării observările cronometrice se fac prin cronometrare continuă.

Această tehnică utilizată recent pe scară destul de largă se aplică atât pentru analiza gradului de folosire a timpului de muncă, cât şi pentru stabilirea duratei de execuţie a anumitor operaţii sau elemente ale acestora, în cazul când executanţii efectuează o serie de lucrări ce se repetă la intervale neregulate (de exemplu, analiza activităţii muncitorilor la maşini-unelte în producţia de serie mică sau de unicate, a lucrărilor în activitatea de construcţii-montaj). Ca şi fotografierea, această metodă se aplică la procesele de muncă, care au elemente cu durate mari de timp.

Fotocronometrarea se recomandă să se realizeze, de regulă, asupra muncii unui executant individual, a unui utilaj sau obiect al muncii şi, numai în cazuri deosebite, asupra unui executant colectiv (până la 3 lucrători), atunci când, prin natura procesului de producţie, lucrarea, operaţia sau serviciul nu se pot executa decât prin cooperarea mai multor executanţi, ca de exemplu, operaţia de armare în minerit sau montajul panourilor prefabricate în construcţii. În acest caz, fotocronometrarea va trebui să cuprindă executarea întregii lucrări sau serviciu.

Efectuarea măsurătorilor, prelucrarea rezultatelor fotocronometrării şi analiza datelor obţinute se efectuează atât pentru cronometrare, cât şi pentru fotografiere, după regulile stabilite pentru fiecare dintre acestea.

e) Observările instantanee

Observările instantanee asupra timpului de muncă şi a timpului de folosire a utilajului reprezintă metoda de măsurare a timpului prin înregistrarea la anumite intervale a activităţii de moment a mai multor executanţi sau utilaje (sau obiecte ale muncii), în scopul determinării ponderii sau duratei elementelor procesului de producţie.

În funcţie de modul de desfăşurare,tehnica observărilor instantanee poate avea mai multe variante:

• - tehnica observărilor instantanee întâmplătoare, la care observările se efectuează la momente alese la intervale întâmplătoare;
• - tehnica observărilor instantanee sistematice, la care observările se efectuează la momente alese la intervale regulate;
• - tehnica observărilor instantanee combinate cu elemente ale tehnicii cronometrării, la care observările se efectuează la momente alese la intervale regulate scurte;
• - tehnica microobservărilor instantanee, la care observările se efectuează la momente alese la intervale foarte scurte;
• - tehnica observărilor instantanee – variantele precedente – completate cu evaluarea ritmului de muncă;
• - tehnica observărilor instantanee a începerii şi terminării unei lucrări, operaţii sau serviciu;
• - tehnica observărilor instantanee, la care observarea se face de către executantul supus observării, caz în care momentele autoobservării se transmit acustic sau optic.

De fapt cea mai utilizată tehnică este cea a observărilor instantanee întâmplătoare şi constă în efectuarea, la momente întâmplătoare, a unui anumit număr de observări asupra elementelor alese pentru studiu. Pentru ca observările să fie cât mai exacte, sunt obligatorii următoarele condiţii:

• fiecare observare să fie instantanee, adică înregistrarea activităţii desfăşurate în momentul observării să se facă exact, fără nici un fel de modificare din partea observatorului;
• observările să fie făcute în momente alese la întâmplare pentru a se evita dependenţa acestora de regularitatea succesiunii elementelor de muncă;
• perioada de timp în care se efectuează observările să fie suficient de lungă, pentru a cuprinde toate aspectele care apar în cursul desfăşurării procesului de muncă; ea va fi cu atât mai lungă cu cât elementul de timp observat are o frecvenţă zilnică mai mică;
• numărul de observări să fie suficient de mare, astfel ca rezultatele obţinute să poată fi considerate reprezentative şi să caracterizeze elementul urmărit în întregime.

Observarea instantanee este recomandată în următoarele situaţii:

• - la determinarea gradului de ocupare a executanţilor şi de utilizare a maşinilor şi utilajelor , în vederea stabilirii unor măsuri pentru îmbunătăţirea acestora;
• - la obţinerea unor date necesare analizei aprofundate, ca de exemplu: identificarea unor elemente din cadrul procesului de producţie (deplasările executanţilor sau a mijloacelor de transport, cu sau fără încărcătură), determinarea timpilor neproductivi în cadrul programului de muncă, stabilirea cauzelor care generează aceşti timpi şi analiza lor, determinarea timpilor de trecere a obiectului muncii prin diferitele stadii ale procesului de producţie;
• - stabilirea normelor de personal, în special în activitatea de întreţinere şi reparaţii, precum şi pentru personalul administrativ;
• - stabilirea locurilor înguste;

f) Filmarea

Ca tehnică modernă de măsurare şi analiză a consumului de timp de muncă, filmarea permite înregistrarea proceselor de muncă pe peliculă, aşa cum au loc ele în realitate, putându-se înregistra situaţia pe unul sau mai multe locuri de muncă şi apoi vizionarea ori de câte ori este nevoie, în vederea studierii şi a eliminării greşelilor existente în procesul muncii analizate. Totodată, procesul de producţie cercetat poate fi înregistrat cu o anumită viteză, şi reprodus apoi şi cu altă viteză (încetinită sau accelerată). Datorită acestui fapt, devin accesibile vederii acele elemente ale procesului care nu se pot percepe la observările vizuale obişnuite. În acelaşi timp, dacă camera de luat vederi are asigurată stabilirea vitezei de filmare (de înregistrare a imaginilor), se poate determina direct consumul de timp de muncă, prin împărţirea numărului total de cadre (imagini) la viteza de filmare sau prin alte procedee de înregistrare a unor semnale la anumite intervale de timp.

Filmarea prin utilizarea camerelor de luat vederi permite obţinerea de date obiective, privind executarea lucrărilor în forma lor concretă. Filmul are avantajul că poate fi vizionat de mai multe ori permiţând studierea şi analizarea amănunţită a modului de executare a lucrării respective şi în final eliminarea cadrelor (imaginilor) care reprezintă mişcări sau grupe de mişcări inutile. Ca urmare, se poate determina cu precizie timpul corespunzător numai acţiunilor utile ale executantului. De asemenea, prin gruparea imaginilor pe categorii de timp se pot determina normative de timp corespunzătoare categoriilor respective. După film, se pot face şi fotografii separate ale unui număr de momente ale procesului de producţie supus analizei, ceea ce permite efectuarea de studii detaliate. Totodată, datele fixate pe peliculă pot fi folosite oricând, atât pentru instruirea executanţilor în folosirea metodei de muncă înregistrate, cât şi pentru verificarea justeţei valorilor de timp obţinute , a metodei de muncă aplicată şi a folosirii utilajului.

Aparatul de filmat, respectiv camera de luat vederi pot fi utilizate şi la efectuarea observărilor instantanee. În acest scop aparatul se foloseşte în aşa fel încât să cuprindă în câmpul său vizual toată zona de muncă ce se analizează. Înregistrările pe peliculă se declanşează cu ajutorul unui impuls electric, la intervale neregulate şi întâmplătoare. În acest caz, aplicarea metodei filmării, are următoarele avantaje: se asigură o obiectivitate mai mare a înregistrărilor, se pot efectua un număr mai mare de observări zilnice, se pot obţine, într-un timp scurt, probabilităţile dorite, se obţine o importantă economie de timp pentru observator şi se asigură o precizie mai mare a rezultatelor, oferă elemente justificative cu privire la activitatea executanţilor.

Filmarea se poate realiza în regim normal, accelerat sau încetinit, iar determinarea duratei elementelor analizate ale procesului de muncă se poate efectua:

• - prin numărarea cadrelor ce se referă la elementul respectiv al procesului;
• - pe baza indicaţiilor unui cronometru amplasat la locul de muncă sau montat în aparat, fixat pe film şi care înregistrează timpul, simultan cu desfăşurarea procesului analizat;
• - pe baza înregistrării unor semnale ce se repetă periodic, înregistrate automat pe peliculă.

Filmarea în condiţiile producţiei este raţional să fie efectuată fără iluminat suplimentar sau cu un minim de lumină suplimentară, întrucât aceasta influenţează negativ claritatea şi contrastul obiectelor. Ca la orice observare a proceselor de muncă este necesar ca şi la filmare să se efectueze un suficient număr de “înregistrări” ale procesului supus analizei.

Numărul de filmări repetate ale procesului analizat depinde de durata procesului respectiv, ale elementelor lui, de precizia necesară la determinarea consumului de timp, de constanţa conţinutului procesului de muncă şi a consumurilor de timp şi de procedeele de filmare folosite. În general, se recomandă ca acesta să fie cu circa 25% mai mic decât în cazul observărilor cronometrice.

Citirea şi analiza materialelor filmării unui proces de muncă se efectuează în următoarea ordine de priorităţi:

• - vizionarea prealabilă, în întregime, a filmului;
• - vizionarea pe cadre a materialului selectat;
• - defalcarea în elemente a procesului supus studierii şi alegerea cadrelor care reprezintă punctele de fixaj;
• - determinarea duratei elementelor şi stabilirea altor indicatori, care caracterizează procesul studiat.

Pe baza vizionării pe cadre a filmului, se realizezază defalcarea pe elemente a procesului şi stabilirea momentelor care corespund punctelor de fixaj. În timp ce la cronometrare punctele de fixaj se stabilesc (la defalcarea procesului) înainte de începerea observării, iar momentele apariţiei lor în procesul de muncă sunt determinate de observator, în cursul observării în cazul filmării, defalcarea şi determinarea punctelor de fixaj se efectuează pe baza filmului, deci după înregistrarea procesului de muncă.

Determinarea duratei elementelor, exprimată în minute sau secunde, a gradului de suprapunere în timp şi a duratei totale a procesului, se face prin calcul, pe baza înregistrărilor efectuate pe peliculă.

Pe baza materialelor filmării există posibilitatea unei analize mai detaliate a procesului de muncă (faţă de observările clasice) şi, prin urmare a excluderii mărimilor şi mişcărilor întâmplătoare care nu se mai repetă, deoarece filmul se poate viziona de câteva ori.

Aceasta permite ca în procesul de studiere şi analiză a materialului filmării, să se creeze o structură raţională a procesului de muncă pentru fiecare executant, adică să se stabilească acea structură a procesului, care are cea mai largă aplicabilitate şi este cea mai raţională.

După stabilirea structurii procesului raţional de muncă, se efectuează a doua citire a materialelor supuse analizei, în scopul corectării duratei de efectuare a unor mânuiri, care au intrat în structura procesului de muncă stabilit ca raţional.

g) Oscilografierea

Oscilografierea este o tehnică de înregistrare a structurii procesului de muncă studiat, a succesiunii şi modului de executare a părţilor mecanice şi manual-mecanice ale operaţiei. Acestea se percep automat cu ajutorul unui sistem de emiţători şi se fixează în timp de către un aparat de înregistrare numit oscilograf, fără a fi necesară participarea directă a observatorului.

Înregistrarea procesului de muncă se realizează pe baza transformării deplasărilor părţilor din utilaj, în variaţii ale intensităţii electrice, cu ajutorul unui sistem de emiţători montaţi pe utilaj şi puşi în legătură cu oscilograful. Variaţiile intensităţii electrice din circuitele emiţătorilor se transformă în devieri ale razelor luminoase, îndreptate asupra unei pelicule în mişcare. Pe măsură ce se mişcă pelicula, razele luminoase lasă o urmă care, după tratarea peliculei, formează liniile oscilogramei ce exprimă caracteristicile proceselor studiate. Analiza elementelor procesului de muncă, fixat în mod automat cu ajutorul oscilografului sub formă de grafic-oscilogramă, permite să se obţină date obiective asupra mai multor elemente de bază şi auxiliare ale operaţiei şi desfăşurării ei în timp şi spaţiu.

h) Înregistrarea cu casetofonul (videoplayer)

În acest scop se foloseşte un sistem automat de marcare, care indică sfârşitul sau începutul unei acţiuni înregistrate pe bandă. Aceasta se realizează prin producerea unui “semnal” (vibraţii de înaltă frecvenţă), care poate să fie imprimat pe bandă, prin apăsarea unui buton, obţinându-se astfel înregistrarea unei situaţii de muncă la nivelul de detaliere dorit.

Pentru a transforma înregistrarea de pe bandă într-una scrisă, se utilizează un dispozitiv de cronometrare acţionat electric, adaptat la nevoile curente de analiză, care prin reproducerea benzii în sens invers înregistrează intervalele de timp între două evenimente (semnale) şi imprimă rezultatul.

Echipamentul de imprimare conţine: un casetofon, dispozitivul de acţionare (de recunoaştere) şi imprimatorul tip (contorul). Dispozitivul de acţionare este inclus în cutia imprimatorului şi conectat cu un cablu la casetofon.

Se recomandă ca acest echipament să se utilizeze în următoarele situaţii:

• - la lucrările la care ar fi practic imposibil să se efectueze un studiu normal, adică: pe întuneric, cum este munca în subteran, interioarele unor echipamente mari, cazane, recipienţi etc.
• - la lucrările la care este greu să se efectueze un studiu satisfăcător, datorită unor factori externi, cum ar fi timpul nefavorabil, adică: lucrări de construcţii, studii asupra vehiculelor în mişcare etc.
• - atunci când este dificil să se efectueze un studiu în mod obişnuit, din motive care nu sunt legate de condiţiile fizice ca, de exemplu: la lucrările de întreţinere sau la înregistrările reparaţiilor de avarie, la realizarea de prototipuri sau la munca experimentală, unde nu se cunosc detalii anterioare.

Acest echipament este util şi în cazurile în care trebuie să se înregistreze elemente foarte scurte, la care este necesară o mare atenţie în observarea muncii, pentru a evita scăparea unor detalii la înregistrarea activităţilor mai multor persoane şi utilaje.