Excepţia de inopozabilitate

În fapt, o stabilire corectă a raporturilor dintre Parlament şi Guvern ar fi trebuit să aibă în vedere efectul încetării aplicării ordonanţei de urgenţă la expirarea termenului în care ea trebuie să fie aprobată de Camera Parlamentului la care se află pe rol. În acest mod, ordonanţele de urgenţă ar fi emise doar pentru soluţionări punctuale şi limitate temporal, Parlamentul şi-ar îndeplini rolul de putere legiuitoare şi dacă chiar este esenţială reglementarea, partea din Parlament ce susţine Guvernul are posibilitatea de a lua măsurile organizatorice necesare pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă în termenul stabilit prin Constituţie.

Reglementând domeniile sociale, economice, politice, normele juridice produc efecte, raporturile juridice ce iau naştere în baza normelor juridice (legile, ordonanţele de urgenţă, ordonanţele, hotărârile Guvernului, actele normative emise de ministere şi de organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, hotărârile consiliilor judeţene şi locale) sunt producătoare de drepturi şi obligaţii.

Evoluţia legislativă după evenimentele din Decembrie 1989, caracterizată prin instabilitate, a condus la recorduri nedorite în sensul existenţei unor foarte multe acte normative succesive într-un singur domeniu, ele operând prin abrogare actelor normative anterioare, ori în sensul unui foarte mare număr de modificări succesive ale aceleiaşi act normativ, în acest al doilea caz fiecare modificare operând în interiorul actului normativ prin abrogarea reglementărilor înlocuite.

Pentru actele normative în vigoare (legi, ordonanţe de urgenţă, ordonanţe), atunci când se apreciază că ele contravin unor dispoziţii constituţionale prin conţinutul normei reglementate sau prin modul de adoptare/aprobare, că ele contravin unor Convenţii internaţionale la care România a aderat ale căror prevederi sunt prioritare în raport cu legislaţia naţională, iar de la 1 ianuarie 2007 că ele contravin reglementărilor comunitare ce au aplicare directă, poate fi sesizată Curtea Constituţională a României în condiţiile prevăzute în Constituţie şi în legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.

Normele juridice produc efecte pe durata de valabilitate a actelor normative ce le conţin.

Efectele produse, constând în drepturi şi obligaţii, pot supravieţui actului normativ, având un caracter permanent sau pot înceta la îndeplinirea termenelor de prescripţie generale sau speciale.

În legătură cu drepturile şi obligaţiile ce supravieţuiesc actului normativ, ele fiind valabile şi după încetarea aplicării actului normativ prin abrogare sau la termen (mai rar), se pot naşte litigii.

Analizând actul normativ abrogat, a cărui aplicare a condus la producerea drepturilor şi obligaţiilor în litigiul, partea interesată, mai puţin partea publică care nu are interes, poate constata existenţa situaţiei în conformitate cu care respectivul act normativ abrogat contravine unor dispoziţii constituţionale, unor acorduri internaţionale sau unor reglementări comunitare.

În litigiul pe rolul instanţelor judecătoreşti sau arbitrale partea interesată nu mai poate sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate deoarece legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, spre deosebire de dispoziţia cu caracter general din Constituţie, limitează sesizarea Curţii doar în legătură cu actele normative (legi, ordonanţe de urgenţă, ordonanţe) în vigoare la momentul pronunţării hotărârii şi care au legătură cu cauza, controlul de legalitate exercitat prin intermediul controlului de constituţionalitate nefiind legal posibil.

Legea nr. 303/2004 privind Statutul magistraţilor, stabileşte că „judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau este incompletă”.

Pentru a nu se ajunge în situaţia de aplicare a dispoziţiilor legale respective, chiar dacă acestea contravin flagrant prevederilor constituţionale, instanţa judecătorească are obligaţia, la sesizarea părţii interesate, de a analiza legalitatea actului normativ abrogat în raport cu dispoziţiile Constituţiei României şi, în cazul când constată întemeiate motivele invocate, are obligaţia să pronunţe o hotărâre prin care să constate punctual, pentru litigiul respectiv, o inopozabilitate a efectelor actului normativ ca urmare a nelegalităţii lui rezultate din încălcarea prevederilor Constituţiei României.

Controlul de legalitate a unui act normativ abrogat se poate face pe calea excepţiei de inopozabilitate.

Spre deosebire de Curtea Constituţională care, prin admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate, pronunţă o hotărâre opozabilă tuturor cu efecte generale asupra legalităţii actului normativ în vigoare, instanţa judecătorească, sesizată cu o excepţie de inopozabilitate, la constatarea nelegalităţii actului normativ pronunţă o hotărâre punctuală şi doar privind efectele actului normativ pentru litigiul respectiv, având natura a ceea ce în termen doctrinar este definit drept „control difuz de constituţionalitate”.