Executarea silită a creanţelor fiscale prin poprire asupra terţilor debitori

Potrivit art. 141 din Codul de procedură fiscală, executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis de organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Potrivit art. 145 din Codul de procedură fiscală, executarea silită începe prin comunicarea somaţiei, însoţiră de un exemplar al titlului executoriu, iar dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se continuă măsurile de executare silită.

Executarea silită se poate efectua, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, asupra:

- bunurilor mobile ale debitorului;

- bunurilor imobile ale debitorului;

- altor bunuri;

- sumelor ce se cuvin debitorilor (executarea silită prin poprire).

Art. 149 din Codul de procedură fiscală, reglementând executarea silită a sumelor ce se cuvin debitorilor, stabileşte că sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Înfiinţarea popririi asupra veniturilor deţinute sau datorate unui debitor fiscal de către un terţ, se face prin comunicarea către terţul debitor a unei adrese de înfiinţare a popririi, prin care se comunică valoarea creanţei fiscale şi titlurile executorii din care rezultă creanţa fiscală respectivă.

Art. 149 din Codul de procedură fiscală identifică două situaţii ale veniturilor debitorului fiscal ce sunt supuse executării silite.

O primă situaţie este aceea a veniturilor proprii debitorului fiscal ce sunt deţinute de terţe persoane.

În această situaţie, terţul deţinător al veniturilor debitorului fiscal trebuie să dea curs adresei de înfiinţare a popririi, iar în situaţia în care nu mai deţine acele venituri să informeze organul fiscal în legătură cu această situaţie, urmând a face şi dovada remiterii către debitorul fiscal a respectivelor venituri.

O a doua situaţie este aceea în care un terţ datorează, în temeiul unor raporturi juridice existente, sume către debitorul fiscal.

În această a doua situaţie, debitorul fiscal este deţinător al unui drept de creanţă asupra terţului.

Urmărirea drepturilor de creanţă ale debitorului fiscal de organul fiscal de executare în mod obligatoriu trebuie să se facă prin cesionarea creanţelor respective de debitorul fiscal către creditorul fiscal.

Cesionarea creanţelor este reglementată de art. 1391 şi urm. din Codul civil, cedentul, încheind contractul de cesiune a creanţelor, urmând a remite cesionarului (creditorul fiscal) titlurile de creanţă care, în cele mai multe cazuri, sunt reprezentate de facturile fiscale.

În cazul în care organul fiscal de execuţie urmăreşte venituri reprezentând creanţe, odată cu adresa de înfiinţare a popririi asupra terţului debitor, trebuie să comunice şi cesiunea de creanţă şi copii ale titlurilor (facturile) ce i-au fost remise de debitorul fiscal cedent.

Debitorul fiscal care, în contul datoriei fiscale, cesionează organului fiscal creanţe, răspunde de existenţa valabilă în folosul său a creanţei în momentul cesionării.

Terţul ce datorează unui debitor fiscal sume în temeiul unor raporturi juridice existente se poate afla în mai multe situaţii.

O situaţie este aceea în care recunoaşte suma ce o datorează debitorului fiscal, astfel că trebuie să dea curs adresei de înfiinţare a popririi şi să efectueze plata, urmând a încunoştiinţa organul fiscal de execuţie în legătură cu suma datorată şi cu efectuarea plăţii.

Procedura de executare silită reglementată de Codul de procedură fiscală se completează cu dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la procedura executării silite.

În situaţia în care terţul poprit nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, apreciez că procedura de executare silită prin poprire reglementată de Codul de procedură fiscală se completează cu dispoziţiile art. 460 din Codul de procedură civilă, organul fiscal de executare urmând a sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi.

O altă situaţie poate fi aceea în care debitorul creanţei cesionate nu recunoaşte, din varii motive, creanţa apreciind-o ca un debit litigios.

În situaţia în care, la momentul comunicării adresei de înfiinţare a popririi privind creanţa, debitorul se află în curs de judecată cu debitorul fiscal cedent al creanţei, are obligaţia să aducă la cunoştinţă organului fiscal de executare existenţa litigiului judecătoresc sau arbitral privind creanţa cesionată.

Întrucât Codul de procedură fiscală prevede că executarea silită o dată începută este imprescriptibilă, organul fiscal de executare poate aştepta încheierea litigiului dintre terţul poprit şi debitorul fiscal privind creanţa cesionată.

Procedura fiscală de executare silită stabileşte un termen de 15 zile pentru plata de către terţul poprit a sumelor asupra cărora s-a înfiinţat poprirea.

În cazul în care creanţa cesionată formează obiectul unui litigiu în curs de desfăşurare între terţul poprit şi debitorul fiscal, pentru o mai mare siguranţă şi pentru a se evita executarea silită a sumelor posibil nedatorate, terţul poprit poate formula contestaţia la executare în termen de 15 zile de la primirea adresei de înfiinţare a popririi, urmând ca în cadrul acestei proceduri să solicite suspendarea executării creanţei până la soluţionarea litigiului dintre el şi debitorul fiscal.

O altă situaţie este aceea în care creanţa cesionată de debitorul fiscal, pentru care organul fiscal execuţional a declanşat procedura de executare silită prin poprire, este de natură litigioasă, dar între terţul poprit şi debitorul fiscal nu există încă un litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti sau arbitrale.

În această situaţie, terţul poprit urmează a face plata creanţei către organul fiscal execuţional, iar în acelaşi timp să sesizeze organul competent, judecătoresc sau arbitral, cu litigiul privind creanţa respectivă.

În situaţia în care la sfârşitul litigiului va avea câştig de cauză, terţul poprit are posibilitatea să se întoarcă împotriva creditorului său debitor fiscal pentru recuperarea sumei plătite organului fiscal execuţional.

Mai există şi posibilitatea pentru terţul poprit ca să formuleze contestaţie la executare, să înregistreze şi litigiul pe rolul instanţei judecătoreşti sau arbitrale privind creanţa supusă executării silite şi, făcând dovada existenţei litigiului privind creanţa să solicite, în cadrul contestaţiei la executare, suspendarea executării silite.

Art. 1392 din Codul civil stabileşte obligaţia cedentului de a asigura, la momentul cesiunii creanţei către creditorul fiscal, valabilitatea acesteia.

Poate apărea situaţia în care debitorul fiscal cesionează, către creditorul fiscal, o creanţă prescrisă, în materie de creanţe operând termenul general de prescripţie de 3 ani.

În cazul în care organul execuţional fiscal recurge la executarea silită prin poprire asupra terţului a unei creanţe prescrise, terţul poprit are la îndemână calea contestaţiei la executare prin care solicită anularea executării silite pe motivul prescrierii creanţei.

O altă situaţie este aceea în care creanţa este valabilă la momentul ei, dar în raport cu momentul în care organul fiscal execuţional începe executarea silită prin poprire a terţului poprit, creanţa este prescrisă.

Terţul poprit poate şi în această situaţie, în cadrul contestaţiei la executare să invoce prescripţia, creditorul fiscal urmând ca pentru aceste sume să urmărească în continuare pe debitorul fiscal, prin formele de executare silită prevăzute în Codul de procedură fiscală asupra altor bunuri şi venituri.

În cazul cesiunilor de creanţă, conform prevederilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, în cadrul contestaţiei la executare, instanţa judecătorească este obligată ca, din oficiu să cerceteze dacă dreptul la executarea silită este prescris.

În cazul creanţelor, îndeplinirea termenului de prescripţie operează ca o prezumţie legală.

Invocată fiind prescripţia în cazul contestaţiei la executare, este în sarcina intimatului organ fiscal execuţional de a proba situaţiile din care să rezulte întreruperea cursului prescripţiei şi faptul că respectiva creanţă, a cărei executare silită se cere, este valabilă.

Codul civil reglementează instituţia novaţiei la art. 1128 şi urm., prevăzând şi situaţia când un nou debitor este substituit celui vechi care este descărcat de creditor.

Procedura de executare silită a creanţelor fiscale reglementată de Codul de procedură fiscală, în partea privind executarea silită a sumelor ce se cuvin debitorului, respectiv executarea silită a terţului poprit, nu reglementează descărcarea de datorie a debitorului fiscal prin începerea executării silite asupra terţilor popriţi.

În atare situaţie, raporturile juridice dintre creditorul fiscal reprezentat de organul fiscal execuţional, debitorul fiscal şi terţul poprit ce are calitatea de debitor în raport cu debitorul fiscal, nu constituie o novaţie de debitor.