Mediul de afaceri din România

Din această perspectivă, competitivitatea României s-a îmbunătăţit substanţial în ultimul deceniu, pentru că am recuperat mult la capitolul productivitate faţă de media europeană. Comparativ cu UE-15, productivitatea noastră s-a îmbunătăţit de 3 ori, iar comparativ cu UE-27 de 5 ori. Chiar şi asa însă, am ajuns abia la 50% din media europeană, pentru ca, apoi, în 2009, efectul crizei economice să ne coboare la 47%.

Figura 1. Productivitatea muncii, EU15=100, 2000-2008

Abordarea competitivităţii doar prin prisma productivităţii este însă limitată. Care este productivitatea sectorului de sănătate sau a celui educaţional, care împreună reprezintă jumătate din angajaţii sectorului public românesc? Un simplu indicator nu poate răspunde la această întrebare, pentru că intervin şi factori calitativi, nu doar cantitativi. Porter a elaborat cadrul de analiză a competitivităţii unei naţiuni, cunoscut ca “diamantul lui Porter”. Acesta este mijlocul cel mai frecvent utilizat pe plan mondial pentru analiza competitivităţii naţionale. Un exemplu recent este lucrarea “Handbook on Small Nations in the Global Economy” (van den Bulcke, Verbeke şi Yuan, 2009) unde diamantul lui Porter este folosit în analiza competitivităţii următoarelor economii: Olanda, Belgia, Irlanda, Slovenia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Canada, Chile, Mauritius, Noua Zeelenda, Cambodgia.

La origine, diamantul lui Porter are patru dimensiuni (care reprezintă şi laturile diamantului):

• Condiţiile factorilor (ofertei). Sunt incluse resursele naturale, umane, financiare, infrastructura fizică şi administrativă, infrastructura de informaţii şi cea ştiintifică şi tehnologică. Toate acestea contribuie la calitatea şi specializarea factorilor de producţie.
• Condiţiile cererii. Sunt incluse nu doar mărimea şi dinamica pieţei, dar şi gradul de sofisticare a clienţilor locali, presiunea de inovare pe care aceştia o pun asupra competitorilor pe piaţă, existenţa unor nişe de piaţă specializate.
• Contextul pentru strategia şi rivalitatea firmelor. Se referă la intensitatea competiţiei locale, şi la existenţa unui context concurenţial stimulativ.
• Industriile de amonte şi aval. Se referă la prezenţa unor furnizori locali capabili şi la prezenţa unor industrii înrudite care permit integrarea pe verticală.

Acestui diamant i-au fost adăugate ulterior două componente (Jacobs şi de Jong, 2002; Jacobs şi Lankhuizen, 2005). Unul dintre ele, hazardul moral, se referă la evoluţii impredictibile şi exogene unei anumite naţiuni. De exemplu, creşterea preţului carburanţilor pe plan internaţional, sau erupţia unui vulcan. Criza economică globală este de asemenea un factor care ţine de hazardul moral.

Celălalt aspect distinct adăugat, rolul guvernului, este mult mai controversat. Guvernul influenţează desigur şi celelalte laturi ale diamantului, în special condiţiile factorilor (prin investiţii în infrastructură şi educaţie mai ales). Dintr-o perspectivă îngustă, rolul guvernului se referă la politica fiscală şi bugetară. Dintr-o perspectivă mai largă, rolul guvernului este acela de catalizator, de a încuraja dezvoltarea companiilor, de a fi în avanpostul cererii de produse şi servicii inovatoare, de a facilita crearea unor competenţe specializate, de a asigura respectarea standardelor de siguranţă şi de mediu, de a sprijini politica anti-trust şi a stopa comportamentul colusiv, de a stimula investiţiile în capitalul uman, în inovare şi în infrastructură.

Din păcate, exact la două din aceste capitole, inovare şi infrastructură, România are cea mai slabă poziţie competitivă, aşa cum reiese şi din figura 1.2. Analiza performanţei este făcută în Raportul Global al Competitivităţii 2009-2010, după 12 piloni de competitivitate grupaţi în 3 categorii: cerinţe de bază, potenţatori de eficienţă şi factori de inovare şi sofisticare.

Tabelul 1. Pilonii competitivităţii (pe o scală de la 1-cel mai slab la 7-cel mai puternic)

Sursa: Forumul Economic Mondial, Raportul Global al Competitivitatii 2009-2010

Figura 2. Poziţia competitivă a economiei româneşti

Sursa: Forumul Economic Mondial, Raportul Global al Competitivităţii 2009-2010

Am realizat în continuare o analiză în care am raportat România la performanţa medie din Uniunea Europeană (UE27) pentru o serie de indicatori grupaţi în funcţie de laturile diamantului lui Porter. Folosind datele din Raportul Global al Competitivităţii 2009-2010, le-am interpretat astfel: avantajul sau dezavantajul competitiv prin raportarea scorului României la media UE; intensitatea avantajului sau dezavantajului competitiv prin raportarea diferenţei dintre scorul României şi media UE la abaterea standard a seriei de date pentru fiecare indicator. Deci:

• România are avantaj/dezavantaj competitiv dacă scorul său este mai mare/mai mic decât media UE;
• Intensitatea acestui avantaj/dezavantaj este în limite normale dacă se încadrează în abaterea standard şi este puternică dacă este mai mare decât abaterea standard.

Tabelul 2. Condiţiile factorilor, România, 2010

Sursa: GEA

Pe latura ofertei, România are câteva avantaje competitive legate de costurile concedierilor (care practic nu există în cazul concedierilor individuale), de protecţia investitorilor şi de corelarea plăţilor cu productivitatea – un capitol în care hazardul moral, reprezentat de apariţia crizei, a readus lucrurile pe făgaşul normal după ce în perioada 2004-2008 salariile crescuseră mult peste productivitate. Avem câteva dezavantaje în limite normale, între care accesul la împrumuturi pentru investiţii poate fi îmbunătăţit după ce nevoile statului de împrumuturi pentru finanţarea deficitului se vor tempera. În schimb, sunt multe dezavantaje competitive cu intensitate puternică, care afectează competitivitatea şi care necesită intervenţii prin politica publică pentru a fi remediate. Protecţia proprietăţii intelectuale şi flexibilitatea ocupării forţei de muncă pot fi abordate prin pârghii legislative. Dar calitatea infrastructurii şi a sistemului educaţional necesită mai mult – necesită investiţii masive, pe care România are dificultăţi mari de a le asigura în condiţiile limitărilor impuse deficitului bugetar prin Acordul cu FMI şi prin Criteriile de la Maastricht (obligatorii în cazul pregătirilor pentru adoptarea euro).

Aici intervine de fapt paradoxul economiei româneşti, care a ajuns să fie o economie bazată pe investiţii fără să fi asigurat funcţionarea normală a factorilor de producţie. Literatura economică identifică patru tipuri de stadii ale dezvoltării unei economii:

• economia bazată pe factori (factorii de producţie);
• economia bazată pe investiţii;
• economia bazată pe inovare (cheltuieli mari de cercetare-dezvoltare-inovare), grad mare de sofisticare a pieţei;
• economia bazată pe bunăstare (unde redistribuirea a devenit prioritară, ceea ce reduce competitivitatea pe ansamblu a economiei – cazul ţărilor scandinave).

România a fost o economie bazată pe factori, în special resursele naturale şi forţa de muncă ieftină. În anii comunismului, România, alături de alte ţări estice, a încercat să fie ceea ce Janos Kornai numea “un stat prematur al bunăstării”, în sensul că redistribuirea depăşea acumularea de avuţie naţională. În primul deceniu al secolului XXI, România a făcut paşi importanţi în direcţia unei economii bazate pe investiţii, dacă luăm în calcul stocul de investiţii străine directe (care a depăşit 50 miliarde euro) şi rata foarte ridicată de creştere a formării brute de capital fix (rata investirii). Rata investirii a depăşit cu mult rata economisirii în timpul boom-ului, iar tendinţa a început să se inverseze odată cu declanşarea crizei la sfârşitul anului 2008.

Tabelul 3. Rata de economisire şi rata de investire, % PIB

Sursa: BNR

Însă creşterea explozivă a investiţiilor, multe dintre ele în sectorul imobiliar sau de retail şi respectiv în autoturisme (considerate drept mijloace fixe), a lăsat în urmă unele aspecte nerezolvate legate de factorii de producţie, şi cu precădere infrastructura şi educaţia resurselor umane. Există o limită naturală a creşterii investiţiilor în absenţa unei infrastructuri dezvoltate şi, ulterior, o limită naturală a valorii adăugate a investiţiilor în absenţa unei educaţii corespunzătoare a factorului uman. Criza economică a redus volumul investiţiilor şi a pus din nou problema factorilor de producţie, în special a infrastructurii şi a educaţiei.

Tabelul 4. Condiţiile cererii, România, 2010

Sursa: GEA

Pe latura cererii, România are avantajul mărimii pieţei, care trebuie desigur coroborat cu puterea de cumpărare; aceasta a scăzut în 2009, cănd consumul populaţiei s-a redus cu peste 10%, dar există premise pentru o revigorare în anii următori. Dezavantajul competitiv al României pe partea cererii provine din gradul scăzut de sofisticare al cumpărătorilor, ceea ce atrage după sine gradul scăzut de orientare către clienţi al vânzătorilor. Cu alte cuvinte, românii cumpără încă (aproape) orice, competiţia pe piaţa locală nu se bazează preponderent pe inovare sau avans tehnologic ci mai degrabă pe preţ, companiile străine nu aduc vârfurile de gamă în România (cu mici excepţii pe anumite nişe pe piaţa de lux), iar companiile româneşti nu sunt stimulate să investească în cercetare-dezvoltare pentru că piaţa nu cere produse noi, avansate tehnologic. Pe lângă puterea de cumpărare, este vorba şi despre educaţia consumatorilor – un aspect în care Guvernul ar putea interveni.

Tabelul 5. Industrii suport de amonte şi aval, România, 2010

Sursa: GEA

În ceea ce priveşte industriile de amonte şi aval, dacă problema furnizorilor locali se ameliorează (cel puţin în privinţa cantităţii), dezavantajul competitiv cel mai grav se regăseşte în sfera dezvoltării clusterelor. Clusterul este o aglomerare geografică de firme din aceeaşi industrie sau din industrii legate. Firmele grupate în clustere, indiferent dacă sunt sau nu competitori direcţi, au acces la input-uri specializate şi la angajaţi specializaţi, au un acces sporit la informaţie relevantă pentru sectorul lor de activitate şi la termeni de comparaţie privitoare la costuri şi productivitate, pot beneficia de complementaritatea cu activităţile altor firme din cluster, au un acces mai facil împreună la bunuri şi investiţii publice. Pentru economia naţională, clusterul are un potenţial de a crea valoare adăugată mai mare decât o locaţie/firmă izolată. Sunt foarte puţine clustere în România; cel mai cunoscut dintre ele este cel din industria auto, în jurul investiţiei Renault de la Mioveni; investiţia Ford de la Craiova se va adăuga acestui cluster. Clusterele reprezintă soluţia pentru multe IMM-uri de a putea progresa tehnologic şi de a-şi reduce costurile de operare şi distribuţie. În România a fost încurajată mai mult dezvoltarea parcurilor industriale în detrimentul clusterelor, deşi parcurile industriale nu prezintă avantaje de sinergie negrupând firme din aceeaşi industrie sau din industrii conexe. Apreciem că rolul statului, atât la nivelul autorităţii centrale cât şi al autorităţilor locale, este de a favoriza dezvoltarea clusterelor. Nu sunt implicate mijloace financiare deosebite din partea statului, doar un efort de informare în rândul comunităţii locale de afaceri, şi de reorientare a opticii actuale. Astfel, în loc să urmărim atragerea în general a unor investiţii străine directe, oriunde şi oricum, ar trebui urmărită atragerea unor anumite investiţii specializate în zone cu potenţial de existenţă a unor furnizori locali sau în zone în care deja există investiţii în aceeaşi industrie sau în industrii conexe. De asemenea, parcurile industriale ar trebui înlocuite treptat de clustere, în sensul că ar trebui să se urmărească plasarea în locaţiile respective a unor firme cu potenţial de clusterizare.

Tabelul 6. Strategia firmelor, România, 2010

^*) Bazat mai mult pe costuri reduse şi resurse ieftine decât pe produse şi procese unice

Sursa: GEA

În ceea ce priveşte strategia firmelor, rezultatele sunt conforme cu situaţia de pe latura cererii: cumpărători nepretenţioşi şi nesofisticaţi nu solicită o dezvoltare deosebită a marketingului, nu impun absorbţia ultimelor tehnologii disponibile şi nu pun presiune în direcţia schimbării naturii avantajului competitiv. Cheltuielile firmelor pentru cercetare-dezvoltare reprezintă un dezavantaj competitiv cronic (în ultimul deceniu au rămas cantonate în zona lui 0,2% din PIB), iar capacitatea locală pentru inovare este în directă relaţie cu cererea locală pentru inovare, adică redusă. Remarcăm totuşi percepţia asupra existenţi unui avantaj competitiv privind calitatea educaţiei în domeniul matematicii şi ştiinţelor exacte, care ar putea reprezenta un indiciu privind potenţialul de inovare, mult superior nivelului actual. Rolul guvernului în această privinţă poate fi acela de a stimula exprimarea acestui potenţial pe plan local, unul din mijloace fiind şi achiziţiile publice de produse tehnologice avansate, dar cu impunerea unor condiţii de tip offset.

Tabelul 7. Rolul guvernului, România, 2010

Sursa: GEA

Referitor la zona politicii fiscale şi bugetare, România are un dezavantaj competitiv privind eficienţa cheltuielilor publice, povara reglementărilor administrative şi mărimea şi efectele fiscalităţii, dar intensitatea acestui dezavantaj este în limite normale. Dacă reglementările fiscale rămân principalul obstacol la adresa mediului de afaceri din România, foarte aproape se situează aspecte calitative ale actului de guvernare şi anume instabilitatea politicilor publice, birocraţia şi corupţia. Apar de asemenea alte dezavantaje competitive deja evidenţiate precum accesul la finanţare, infrastructura inadecvată, forţa de muncă inadecvat educată şi reglementările care limitează flexibilitatea forţei de muncă.

Figura 3. Principalele obstacole la adresa mediului de afaceri din România

Sursa: Forumul Economic Mondial, Raportul Global al Competitivităţii 2009-2010

Nu este mai puţin adevărat că România are un dezavantaj competitiv şi pe latura încasărilor bugetare, nu doar a cheltuielilor. Astfel, România are cea mai mică pondere în PIB a veniturilor bugetare (sub 32%) dintre toate ţările UE-27 (media europeană fiind de peste 40%).

Ce poate face guvernul pentru creşterea competitivităţii? Soluţia cea mai obişnuită ar fi aceea a creşterii investiţiilor publice. Dar o problemă pentru creşterea investiţiilor este dată de raportul dintre productivitatea marginală a capitalului şi rata dobânzii (Voinea, 2009). Câtă vreme productivitatea marginală a capitalului nu este mai mare decât rata dobânzii, vor predomina investiţiile speculative, nu cele productive, în sectorul privat, iar sectorul public se va abţine de la investiţii pentru că le-ar face cu un capital împrumutat mai scump. Câtă vreme guvernul va fi dependent de împrumuturi scumpe (cele de pe piaţa internă sunt mai scumpe, iar în 2009 România s-a împrumutat de mai mulţi bani de pe piaţa internă decât de la FMI), nu va putea face investiţii publice masive. Pentru a inversa această relaţie, este nevoie fie de o creştere a productivităţii marginale a capitalului, prin apel la tehnologie nouă, dar aceasta ia timp, fie de o reducere drastică a ratei dobânzii. Desigur, rata dobânzii este limitată de inflaţia ridicată, dar sunt momente istorice în care rata dobânzii de referinţă este sub nivelul inflaţiei, tocmai pentru a stimula economia.

O altă problemă pentru investiţiile publice o reprezintă, aşa cum am subliniat deja, lipsa resurselor financiare. Trebuie găsite în context soluţii alternative de finanţare, precum fondurile europene sau parteneriatele public-privat.

Politicile monetariste pot aduce o stabilitate macroeconomică de scurtă durată, cu multe victime colaterale; împreună cu o combinaţie de politici orientate către reluarea creditării şi stimularea consumului, creşterea investiţiilor publice şi creşterea absorbţiei de fonduri structurale, este posibil să avem o reluare a creşterii economice în România, dar nu una sustenabilă la rate înalte de creştere. S-ar putea ca reluarea creditării să evite capcana lichidităţii (injecţii de lichiditate în economie care nu se reflecta în cresterea susţinută a creditării) şi capcana japoneză (consumul în Japonia a rămas în teritoriu negativ două decenii după criza imobiliară şi bancară de la sfârşitul anilor 80). S-ar putea ca investiţiile publice să depăşească capcana portugheză (creşterea economică în Portugalia a rămas mult sub potenţial după 2001, în pofida unor programe de investiţii publice masive). Dar dezechilibrele structurale ale economiei rămân la locul lor.

Rodrik (2009) crede că trebuie să predomine soluţiile non-ortodoxe (heterodoxe), şi pune la loc de cinste între acestea relansarea politicii industriale. De altfel şi Uniunea Europeană, prin Strategia Europa 2020, lansată în martie 2010, continuatoarea Strategiei Lisabona, evidenţiază rolul politicii industriale. Aceasta nu înseamnă însă neaparăt că guvernul trebuie să aleagă industrii câştigătoare (campioane), şi să investească în ele. Rolul guvernului este cu precădere acela de facilitator. Astfel, unul din pilonii noii strategii europene se numeşte “O politică industrială pentru era globalizării”. La nivel naţional, rolul guvernelor, aşa cum este definit în Strategia Europa 2020, constă în:

• îmbunătăţirea mediului de afaceri în special pentru IMM-urile inovative, inclusiv prin achiziţii publice care să sprijine iniţiativele inovative;
• îmbunătăţirea condiţiilor privind protecţia proprietăţii intelectuale;
• reducerea barierelor administrative asupra companiilor şi îmbunătăţirea calităţii legislaţiei;
• cooperarea cu stakeholderii (reprezentanţii patronatelor, sindicatelor, consumatorilor, mediul academic, ONG-urile) pentru a identifica şi rezolva eventualele disfuncţionalităţi.

Adaugăm la această listă, în virtutea analizei noastre, şi eficientizarea cheltuielilor publice astfel încât să se găsească resurse pentru investiţii în infrastructură şi educatie, şi stimularea dezvoltării clusterelor.