Agenţi economici versus autorităţi
- Pentru neavizaţi „tax planningul” poate părea că aparţine de domeniul fraudei fiscale, care implică încălcarea la nivel internaţional a legislaţiei aplicabile. De fapt, planificarea fiscală reprezintă mai degrabă o practică utilizată de societăţile comerciale, cu scopul de a-şi optimiza profiturile şi de a reduce costurile operaţiunilor derulate
- Deşi această practică poate fi încadrată în domeniul evaziunii fiscale, este perfect legitimă, în condiţiile în care sistemul utilizat corespunde tranzacţiilor comerciale normale
- Cu toate acestea, derularea extensivă a operaţiunilor internaţionale de către agenţii economici, atrage după sine multiplicarea situaţiilor de fraudă şi evaziune fiscal
Contextul mediului de afaceri sugerează că evaziunea fiscală şi utilizarea vehiculelor offshore se datorează în mare parte nevoii economice de a minimiza costurile până la un nivel suportabil, date fiind mai ales contradicţiile (sau lipsa coordonării) între legislaţiile naţionale, care duc la supraimpunerea contribuabililor.
De cealaltă parte, puterile publice susţin că utilizarea acestor vehicule constituie un factor important de orientare a capitalurilor, în funcţie de motivaţiile de natură fiscală şi aduc atingere neutralităţii impozitului.
De asemenea, jurisdicţiile offshore dau naştere la situaţii de concurenţă denaturată, pentru că unii contribuabili le folosesc şi unii nu pot recurge la aceste vehicule. Autorităţile sunt pe de-o parte sensibile la pierderile bugetare implicate de diminuarea masei impozabile, pe de altă parte îngrijorate de lipsa controalelor în majoritatea jurisdicţiilor cu regim fiscal special, care tinde să ducă invariabil spre fraudă. Acestea sunt în principiu motivele generale care stau la baza luării de măsuri de control al operaţiunilor internaţionale.
În acest sens, OCDE a ajuns la concluzia că cea mai bună apărare împotriva fraudei fiscale este îmbunătăţirea şi lărgirea sferei de aplicaţie a mecanismelor de cooperare internaţională şi schimb de informaţii.
La nivel internaţional, se semnează convenţii bilaterale, în vederea evitării dublei impuneri şi promovării cooperării internaţională în materie fiscală şi combaterii practicilor fiscale dăunătoare.
Al doilea obiectiv al convenţiilor – combaterea fraudei fiscale – este adesea pus în umbră de scopul principal, şi anume evitarea dublei impuneri. Cu toate acestea, prevederile tratatelor oferă statelor semnatare trei mijloace pentru a controla operaţiunile internaţionale ale rezidenţilor fiscali:
- 1. Schimbul de informaţii
- 2. Asistenţa în recuperare creanţe
- 3. Dispoziţiile cu privire la evitarea utilizării abuzive a convenţiilor.
1. Schimbul de informaţii
Obligativitatea schimbului de informaţii este o unealtă esenţială în lupta împotriva încălcării legislaţiei fiscale, în contextul globalizării şi dezvoltării societăţilor multinaţionale.
Modelul convenţiei de schimb de informaţii fiscale (TIEAS - Tax Information Exchange Agreements) a fost elaborat de către OCDE, în ideea promovării cooperării internaţionale în materie fiscală. Astfel, administraţiile financiare şi autorităţile centrale din statele semnatare sunt obligate şi în acelaşi timp au dreptul de a face schimb de informaţii financiare, cu scopul de a determina valoarea contribuţiilor rezidenţilor şi de a combate evaziunea fiscală. De altfel, dreptul comunitar prevede demult introducerea în fiecare stat membru a două sisteme de schimb de informaţii – V.I.E.S. şi S.E.E.D – sisteme pe care România le-a implementat înainte de 1 ianuarie 2007.
- VIES (VAT Information Exchange System) asigură schimbul de informaţii cu statele membre ale Uniunii Europene privind taxa pe valoare adăugată. Se creează o bază de date online, pentru determinarea contribuţiei statelor membre la bugetul comunitar, care îi include pe toţi plătitorii de TVA din statele membre. Colectarea TVA-ului este astfel mult mai transparentă, pentru că se asigură monitorizarea electronică a încasării acestuia. În funcţie de valoarea TVA-ului dintr-o ţară se stabileşte contribuţia acelei ţări la bugetul UE.
- SEED (System for the Ex-change of Excise Data) asigură schimbul de informaţii privind accizele şi creează o bază de date coerentă despre toţi antrepozitarii autorizaţi, adică despre orice agent economic autorizat să desfăşoare activităţi de producţie, transformare, deţinere şi expediere de marfă. Prin SEED se poate urmări exact traseul mărfurilor accizabile, şi de asemenea, se asigură plata accizelor în ţara care a produs marfa, şi nu în cea unde este exportată.
2. Asistenţa reciprocă în recuperarea creanţelor
Acest tip de asistenţă se bazează pe directiva europeană 76/308/CEE, privind asistenţa reciprocă pentru recuperarea creanţelor rezultate din operaţiuni care sunt parte a sistemului de finanţare a Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă şi a prelevărilor agricole şi drepturilor vamale. Este un mecanism mult mai puţin răspândit în comparaţie cu schimbul de informaţii şi prezintă o serie de neajunsuri care încă nu au fost atenuate:
- - dificultatea localizării debitorilor în cadrul UE;
- - dezacordul în legislaţiile naţionale în domeniul recuperării creanţelor;
- - sprijinul mai redus acordat pentru creanţele celorlalte state membre faţă de cel pentru creanţele naţionale;
- - complexitatea procedurilor prevăzute de acordurile de asistenţă reciprocă.
Date fiind cele de mai sus, s-au adoptat o serie de directive care au modificat mecanismul, lărgind câmpul de aplicare, cu scopul de a proteja mai bine interesele financiare ale statelor membre şi neutralitatea pieţei.
3. Dispoziţiile de limitare a utilizării abuzive a convenţiilor (Treaty Shopping)
În general, convenţiile prevăd clauze elaborate astfel încât să se evite o potenţială utilizare abuzivă a acestora.
Statele Unite ale Americii au avut o reacţie puternică vis-a-vis de acest abuz. Ele consideră că respectivele convenţii reprezintă acorduri bilaterale, de care beneficiază rezidenţii fiscali ai celor două state semnatare şi nu trebuie să ofere avantaje indirecte contribuabililor altor state terţe. O astfel de posibilitate trebuie limitată în mod corespunzător, prin mecanisme anti-abuzive specifice fiecărei situaţii.
Noţiunea de treaty shopping se referă la alegerea convenţiilor fiscale cele mai avantajoase. Limitarea impusă de exemplu în convenţia franco-americană s-a datorat dorinţei de a preveni utilizarea societăţilor paravan şi de a obţine un control al operaţiunilor derulate de contribuabili.
În rapoartele privind impozitarea întreprinderilor, OCDE a adoptat o definiţie largă pentru evaziunea fiscală, distingând în acelaşi timp două forme de reducere a impozitelor – evaziunea acceptabilă şi evaziunea inacceptabilă.
În contextul dezvoltării puternice şi relativ puţin controlate a celei de-a doua forme de evaziune fiscală, autorităţile financiare internaţionale, în colaborare cu puterile publice naţionale, elaborează rapoarte şi lucrări, în vederea implementării unor mecanisme eficiente de control al operaţiunilor internaţionale derulate de diverşii rezidenţi fiscali. Totul se reduce finalmente la identificarea practicilor acceptabile şi cele neacceptabile, iar tendinţa de abordare în mediul de afaceri se îndreaptă în general într-o direcţie diferită de cea a puterilor publice.
Odată cu liberalizarea schimburilor comerciale şi libera circulaţie a capitalului, deciziile fiscale întreprinse de agenţii economici depind într-o măsură tot mai mare de diferenţele dintre cotele de impunere aplicabile în diverse teritorii. Tendinţa evidentă este de a recurge din ce în ce mai mult la operaţiuni internaţionale, în vederea optimizării fiscale.
Acest tip de comportament a provocat o dinamică a concurenţei fiscale, denunţată de UE şi alte foruri internaţionale. S-a resimţit, astfel, nevoia acută de a implementa anumite mecanisme cât mai eficiente pentru a menţine un control asupra tranzacţiilor şi de a limita atât practicile fiscale dăunătoare, cât şi frauda fiscală.
