Practică unitară şi legiferare coerentă
între realitate şi deziderat
În vederea înlăturării tendinţelor de interpretare contradictorie asupra situaţiilor diverse deduse judecăţii instanţelor judecătoreşti, trebuie pornit, cel puţin, de la:
- un proces coerent şi sistematic de legiferare;
- cunoaşterea suficientă a considerentelor ce au determinat elaborarea unui anumit act normativ şi a implicaţiilor sale reale;
- creşterea exigenţei instanţelor de control judiciar, dublată de asigurarea, concomitentă, a unui riguros autocontrol asupra propriei activităţi a instanţelor judecătoreşti.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, la data de 01.12.2005, în cauza Păduraru împotriva României, că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Eurpoeană a Drepturilor Omului, iar în speţa Beian contra României, pronunţată la data de 06.12.2007, Curtea s-a pronunţat în sensul încălcării dispoziţiilor aceluiaşi articol, combinat cu cele ale art. 14 din Convenţie, precum şi dispoziţiile art. 6 (1) din Convenţie.
Ceea ce intresează în special, prin prisma conţinutului acestui articol, este încalcărea dispoziţiilor art. 6 (1) din Convenţie:
“orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (…) de către o instanţă independentă şi imparţială (…) care va hotârî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…)”
Sancţionată explicit prin dispozitivul cauzei Beian, jurisprudenţa divergentă, “profundă şi persistentă în timp” a instanţelor judecătoreşti din România, şi în mod deosebit a instanţei supreme – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca “unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept”, este menţionată şi sancţionată şi prin decizia pronunţată în cauza Păduraru contra României.
În cauzele amintite s-a constatat că la data judecării acestora a existat o jurisprudenţă neunitară în aplicarea Legii nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, pe de o parte, şi a Legilor proprietăţii (în special Legea 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului şi Legea 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), pe de altă parte.
Concluzia Curţii, în ambele cazuri, este echivalentă cu o condamnare severă, lipsită de echivoc, a practicii neunitare existente la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – ceea ce este considerat de Curte cu atât mai grav, faţă de cazul celorlalte instanţe judecătoreşti din România, cu cât Instanţa Supremă are, prin Constituţie (art. 126), atribuţia de a “asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Gravitatea implicaţiilor practice ale acestui raţionament decurge din caracterul (aproape) iremediabil al hotărârilor acestei instanţe, precum şi din însuşi mecanismul concret al acestei practici neconsecvente: părţi având aceeaşi situaţie juridică primesc soluţionări contradictorii, unora acordându-li-se drepturile solicitate, altora refuzându-li-se acelaşi lucru.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea îşi expune punctul de vedere asupra imperativului ca, odată adoptată o soluţie (legislativă) de către Stat (1), ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile (2), pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. Curtea distinge astfel între un proces deficitar de creare a dreptului, în momentul elaborării şi adoptării actelor normative, fapt generator de incertitudine juridică, şi un proces deficitar de aplicare a respectivelor norme de drept, în egală măsură generator de incertitudine juridică.
Relaţia dintre cele două procese disfuncţionale, în opinia Curţii, este, până la un punct, aceea de cauză – efect. Unei legiferări ambigue îi corespunde o aplicare echivocă a legii. Pe de altă parte însă, sursa acestor disfuncţionalităţi, ce fac posibilă apariţia cazurilor de aplicare neunitară a legii, cu consecinţa atragerii răspunderii Statului Român faţă de petenţii ce se adresează CEDO, trebuie căutată în interiorul însuşi al Instanţei Supreme: “trebuie constatat că Înalta Curte de Casaţie se află la originea acestor divergenţe profunde şi persistente în timp”.
Din punctul de vedere al procesului legislativ, raţionamentul Curţii apare cu atât mai plauzibil cu cât criticile aduse acestuia sunt de cele mai multe ori justificate. Proiectele de legi se elaborează fără o aprofundare suficientă a tuturor implicaţiilor adoptării acestora şi fără o analiză profundă a legislaţiei incidente cât şi a vechilor texte de lege, anterioare (această documentare ar crea premisele unei evaluări mai corecte a necesităţii adoptării actului normativ).
Din perspectiva aplicării legii, aceeaşi chestiune, a documentării prealabile complete şi a examinării responsabile a implicaţiilor pe care le poate aduce aplicarea unei legi, mai ales a celor privind revendicarea unor drepturi, are deplină valabilitate şi pentru puterea judecătorească. Aceasta din urmă trebuie să se supună mereu imperativului potrivit căruia exercitarea funcţiei ei este limitată, după cum spune şi Curtea, la “implementarea cu claritate şi coerenţă”, nefiindu-le îngăduit să creeze sau să adauge la lege. Nerespectarea acestui principiu conduce la interpretări şi soluţii contradictorii ale practicii.
Mergând mai departe cu ra-ţionamentul, Curtea apreciază că “incertitudinea, indiferent că este legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un factor important care trebuie luat în calcul pentru a aprecia conduita Statului”. Iar, în final, analizând efectele incertitudinii jurisprudenţiale, Curtea conchide în sensul că aceasta “a avut drept efect privarea Reclamantului de orice posibilitate de a obţine beneficiul drepturilor sale”.
Or, efectele concrete ale practicii neunitare, astfel cum sunt evidenţiate de Curte, conduc la concluzia că principiul siguranţei publice, ameninţat şi încălcat, nu este – în sine – suficient să ofere o explicaţie faptului că unui cetăţean nu i se recunoaşte un drept, în vreme ce, în condiţii similare, dacă nu identice şi în condiţiile aplicării aceluiaşi text de lege, acel drept îi este recunoscut altui cetăţean.
Pe de altă parte, încercările de a oferi o justificare acestei situaţii, prin utilizarea argumentelor independenţei şi inamovibilităţii judecătorilor, sunt, de asemenea, insuficiente. Cele două principii ale funcţionării puterii judecătoreşti nu trebuie să vină în contradicţie cu principiul realizării unicităţii de interpretare şi aplicare a legii.
Dimpotrivă, aceste două cerinţe trebuie să se intercondiţioneze în cadrul realizării atribuţiilor Instanţei Supreme, inclusiv prin: studierea profundă a cadrului general al adoptării unui anumit text de lege, studierea temeinică a speţei şi evaluarea posibilelor implicaţii pentru cazuri similare; discuţii în cadrul secţiilor, chiar şi la nivelul Secţiilor Unite, asupra punctelor de vedere privind aplicarea unor prevederi legale dar mai ales acolo unde părerile sunt susceptibile de a fi controversate; consultarea tuturor completelor dintr-o Secţie şi analizarea de către acestea a motivelor avute în vedere şi a implicaţiilor subsecvente atunci când se pune problema modificării unui punct de vedere al Instanţei Supreme într-o anumită problemă de drept.
Raportat la concluziile Curţii din Deciziile menţionate, în ceea ce priveşte practica neunitară şi disfuncţionalităţile antrenate de aceasta, a invoca cele două principii, ale independenţei şi ale inamovibilităţii pentru a justifica diversitatea de soluţii constituie un raţionament cel puţin discutabil. Şi aceasta, deoarece soluţia dintr-un litigiu dedus judecăţii, cea care corespunde adevărului, nu poate fi decât una singură, aceea care trebuie să se impună cu autoritate ca fiind cea corectă.
Trebuie astfel promovată ideea că adevărul şi dreptatea, fiind unice, impun ca într-un stat de drept să nu fie pronunţate decât soluţiile corecte, legale. Or, tocmai pentru îndeplinirea acestui deziderat, s-au reglementat şi instituţionalizat principiile independenţei şi inamovibilităţii.
