Cui i-e frică de...
Consiliul Concurenţei?
Recentele titluri din mass-media anunţând acţiuni finalizate sau în curs de desfăşurare ale autorităţii de concurenţă din România prezintă, dincolo de formularea menită să dea culoare actului publicistic, o realitate care nu trebuie ignorată de niciun operator economic din piaţă. “Concurenţa îşi arată muşchii”, “Băncile, luate la puricat de Concurenţă”, “Concurenţa urechează distribuitorii de medicamente”, “Concurenţa a amendat Billa, Pic şi Spar cu 850.000 euro pentru furnizarea de informaţii incorecte” sau ”Concurenţa a aprobat preluarea Unita de către Uniqa” sunt doar câteva exemple.
Realitatea este una aparent simplă: comportamentul de piaţă al agenţilor economici din România trebuie să se desfăşoare cu respectarea strictă a prevederilor Legii concurenţei nr 21/1996 (şi ale legislaţiei secundare emise în aplicarea ei), iar după 1 ianuarie 2007 trebuie respectate la fel de strict şi prevederile Articolelor 81 şi 82 din Tratatului CE (şi ale legislaţiei secundare emise în aplicarea lor), precum şi cele ale Regulamentului privind concentrările economice la nivel comunitar – Council Regulation (EC) No 139/2004 – cu legislaţia sa secundară. Deşi sunt două pachete legislative principial identice, există diferenţe în privinţa cadrului de analiză, respectiv piaţa naţională sau piaţa europeană unică, şi a procedurilor aplicabile de către cele două autorităţi competente în materie, respectiv Consiliul Concurenţei la nivel naţional şi Comisia Europeană la nivel comunitar.
La întrebarea: cine apără agenţii economici de cele două autorităţi de concurenţă? sunt multe răspunsuri în piaţă, activitatea de consultanţă înregistrând, şi în acest domeniu, o dezvoltare pe măsura creşterii gradului de conştientizare la nivelul mediului de afaceri a importanţei acestei problematici, strâns legate de activitatea de marketing. Conexiunile dintre cele două ramuri ale activităţii economice, concurenţă şi marketing, precum şi experienţa acumulată, mai degrabă la nivel european decât naţional, deşi au trecut mai bine de 10 ani de când legislaţia există şi în România, au condus la creşterea accentului pus pe aspectele economice, care au devenit cel puţin la fel de importante ca cele juridice în evaluările autorităţilor de concurenţă şi, pe cale de consecinţă, ale celor puşi în situaţia de a se apăra faţă de incriminările acestora. Iată de ce o acuzare şi, respectiv, o apărare sustenabilă trebuie să îmbine teoriile şi analizele pe caz, sub aspect economic şi juridic.
Dacă agenţii economici apelează, de regulă, la jurişti în dreptul concurenţei, pe partea economică au posibilitatea şi chiar obligaţia să ia măsuri de prevenire a propriilor acte şi fapte susceptibile de a constitui încălcări ale regulilor de concurenţă. În acest scop, precum şi pentru identificarea situaţiilor în care sunt, sau pot fi, afectaţi de comportamentul anticoncurenţial al rivalilor lor, agenţii economici trebuie să deţină un minim de cunoştinţe privind regulile de concurenţă. Pot, de asemenea, apela la firme de consultanţă specializate
Aşa cum s-a precizat, legislaţia naţională este armonizată cu cea comunitară, astfel încât întrebarea din titlul articolului poate fi extinsă şi cu referire la Comisia Europeană.
Managerul unui agent economic de bună credinţă, adică acela care înţelege că doar într-un mediu concurenţial sănătos îşi poate maximiza profitul în mod constant, trebuie să contribuie la crearea şi menţinerea acestui mediu, prin adoptarea acelor decizii şi prin instruirea angajaţilor, astfel încât regulile de concurenţă să fie respectate.
Nu trebuie omis faptul că încălcarea legii se poate face şi din culpă (făptuitorul nu prevede rezultatul acţiunii sale sau îl ignoră), situaţie imputabilă necunoaşterii legii, dar care nu exonerează contravenientul de rigorile acesteia. Un agent economic care nu este capabil să-şi elimine concurenţii prin performanţă economică şi nu este dispus să piardă va recurge la practicile anticoncurenţiale pe care le consideră aducătoare de profit. Chiar şi acest agent economic va trebui să cunoască regulile de concurenţă, cel puţin pentru a-şi asuma riscul la care se expune. După succinta prezentare a acestor reguli, răspunsul la întrebarea cine ar trebui să se teamă de autorităţile de concurenţă vine de la sine.
Reguli
Cartelurile, ca înţelegeri încheiate în secret între concurenţi în scopul fixării preţurilor, împărţirii pieţelor sau limitării volumului desfacerii, eliberează firmele de presiunea concurenţială, permiţându-le să crească preţurile şi să-şi reducă eforturile pentru creşterea calităţii şi a inovaţiei. Efectele negative nu sunt suportate doar de către consumatori şi firme, ci şi de economie în ansamblu, prin afectarea competitivităţii ei. De aceea ele sunt interzise de lege.
Lupta împotriva cartelurilor reprezintă un obiectiv major al autorităţilor de concurenţă. Pentru cei care au intrat într-un cartel ca şi pentru firmele care au abuzat de poziţia lor dominantă, amenzile sunt foarte mari, mergând până la 10% din cifra de afaceri a contravenienţilor. Mai mult, Comisia Europeană aplică, din septembrie 2006, în cadrul acestei limite maxime, amenzi de până la 30% din valoarea vânzărilor anuale ale companiei de produse care au făcut obiectul practicii ilegale, multiplicate cu numărul anilor în care s-a recurs la respectiva practică.
Cei care au intrat în cartel pot fi sancţionaţi şi dacă, din diverse motive, cartelul nu a funcţionat sau a funcţionat o perioadă scurtă de timp. Circumstanţă agravantă la stabilirea amenzii este şi recidiva. Autorităţile de concurenţă transmit pe toate căile semnale şi recomandări de a nu încheia înţelegeri cu obiect sau efect de restrângere, împiedicare sau denaturare a concurenţei, de a renunţa cât mai repede în cazul în care s-a intrat într-o astfel de înţelegere şi de a nu relua practica.
Aceste demersuri au culminat cu adoptarea unor reglementări care vin în întâmpinarea acelor agenţi economici care, deşi au intrat într-un cartel, înţeleg să-şi schimbe comportamentul şi să coopereze cu autoritatea de concurenţă pentru dovedirea practicii ilegale.
Astfel, există aşa numitele politici de clemenţă, în baza cărora un agent economic membru al unui cartel poate beneficia chiar şi de imunitate la aplicarea amenzii.
Şi înţelegerile verticale, adică acordurile dintre un furnizor şi un revânzător, pot avea ca efect sau chiar ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei. Dintre acestea, cele prin care se fixează preţul minim de revânzare şi cele prin care se interzice exportul sunt, în aprecierea specialiştilor, cele mai grave şi, drept urmare, sancţionate pe măsură.
Nici acordurile de exclusivitate nu sunt privite cu ochi buni de către autorităţile de concurenţă, existând, însă, şi situaţii în care aceste acorduri pot fi exceptate de la interdicţia legii. Baza exceptărilor este, desigur, tot rezultatul unei analize economice care trebuie să demonstreze că efectele pozitive ale înţelegerii, în special în ceea ce îi priveşte pe consumatori, prevalează asupra efectelor negative ale restricţionării concurenţei.
Abuzul de poziţie dominantă este atitudinea comercială anticoncurenţială prin care o firmă dominantă se poate angaja în exploatarea incorectă a clienţilor sau în eliminarea concurenţilor, pentru a-şi menţine sau întări poziţia pe piaţă. Dreptul concurenţei interzice acest tip de comportament, întrucât el afectează adevărata concurenţă dintre firme, prejudiciază clienţii şi scuteşte firma aflată în poziţie dominantă de a intra într-o concurenţă reală cu celelalte firme.
Cele mai frecvente forme de abuz de poziţie dominantă sunt: impunerea preţului de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor, refuzul de a trata cu anumiţi agenţi economici, limitarea producţiei sau distribuţiei, discriminarea etc.
Mai mult decât în cazul altor practici anticoncurenţiale, în cazul abuzului de poziţie dominantă trebuie să se demonstreze în primul rând că există respectiva poziţie dominantă. De aceea, definirea pieţei relevante are o importanţă crucială. Orice agent economic îşi cunoaşte concurenţii reali şi potenţiali şi trebuie să fie capabil în orice moment să-şi definească piaţa pe care operează şi, ulterior, cota pe care o deţine în respectiva piaţă. În acest fel, va putea lua măsurile care se impun vis-a-vis de incidenţa practicilor sale cu prevederile legii concurenţei. Este adevărat că nu doar cota de piaţă este elementul care indică o poziţie dominantă, ci şi libertatea de a ignora constrângerile concurenţiale la care este supus respectivul agent economic, cum ar fi presiunea pe care o exercită agenţii economici potenţial concurenţi, aceia care pot intra pe piaţă în absenţa barierelor la intrare.
Sub lupa autorităţilor de concurenţă sunt şi concentrările economice deoarece legea interzice fuziunile dintre agenţi economici anterior independenţi şi achiziţiile sau înfiinţările de societăţi în comun de către persoane fizice sau juridice care controlează deja alţi agenţi economici, în măsura în care aceste operaţiuni, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei.
Ceea ce trebuie să ştie agenţii economici şi persoanele fizice la momentul dobândirii controlului asupra unui alt agent economic este că au obligaţia să verifice dacă operaţiunea nu trebuie notificată autorităţii de concurenţă, iar în cazul în care, în urma verificării, constată că dimensiunea operaţiunii de concentrare economică pe care tocmai au realizat-o depăşeşte pragurile legale în ceea ce priveşte cifra de afaceri, să iniţieze neântârziat la notificarea ei.
Procedura verificării încadrării în condiţia de prag al cifrei de afaceri şi mai ales procedura notificării nu sunt chiar simple şi necesită pregătire de specialitate. Nici în acest caz amenzile aplicabile de către autorităţile de concurenţă nu sunt mici, mergând până la 10% din cifra de afaceri pentru punerea în practică a unei operaţiuni de concentrare economică înainte de autorizare.
- Este important de ştiut de către toţi agenţii economici că obstrucţionarea unei investigaţii cu scopul de a evita aplicarea amenzilor este şi ea sancţionată sever. În această categorie de contravenţii intră, de exemplu, nefurnizarea de informaţii şi documente sau furnizarea lor într-o formă inexactă sau incompletă, precum şi refuzul de a se supune unei inspecţii inopinate.
- Orice agent economic care se simte prejudiciat de încălcarea de către un alt agent economic a Legii concurenţei poate să se adreseze unui tribunal pentru obţinerea de despăgubiri, în acţiune privată. Între amenzile aplicate de autorităţile de concurenţă şi despăgubirile dispuse de instanţe nu este nici o legătură.
