Legislația fiscală:
greu de aplicat, ușor de greșit!

interviu cu: av. Doru Băjan

Pentru a se asigura o durată normală a proceselor şi pentru a se evita recurgerea la instrumente de prelungire nejustificată, sistemul de timbrare ar trebui să cuprindă o taxă iniţială, comună pentru orice tip de litigiu, de introducere a cererii de chemare în judecată, urmând ca pentru fiecare termen ulterior, iniţial reclamantul şi, după caz, pârâtul, să plătească câte o taxă judiciară în sumă fixă, după cum amânarea soluţionării cauzei se face la cererea reclamantului, respectiv a pârâtului. Neplata taxei judiciare de timbru la termen urmează a se sancţiona cu respingerea acţiunii, respectiv admiterea acţiunii, dacă reclamantul, respectiv pârâtul, nu a plătit taxa judiciară de timbru.

Aproape în fiecare număr al revistei aţi apărut cu câte un articol interesant. De unde vă luaţi subiectele?

Doru Băjan: Cele mai inspirate idei provin din activitatea practică.

În mod direct, prin prestaţia profesională, sau în mod indirect, prin informaţiile la care am acces, de cele mai multe ori în urma unor solicitări de consultare, întâlnesc cazuri profesionale care necesită soluţii juridice, iar acestea pot fi transformate în subiecte de articole.

Cum vi se par din punct de vedere profesional procesele?

În primul rând, un caz profesional reprezintă o provocare intelectuală, un concurs în care fiecare dintre părţi încearcă să convingă instanţa că dreptatea este de partea sa.

Se vorbeşte mult despre durata proceselor şi se caută soluţii pentru celeritatea soluţionării cauzelor.

Codul de procedură civilă pune însă la dispoziţia părţilor interesate instrumente procedurale pentru lungirea duratei de soluţionare a proceselor.

În această situaţie, pentru a se asigura o durată normală a proceselor şi pentru a se evita recurgerea la instrumente de prelungire nejustificată, sistemul de timbrare ar trebui să cuprindă o taxă iniţială, comună pentru orice tip de litigiu, de introducere a cererii de chemare în judecată, urmând ca pentru fiecare termen ulterior, iniţial reclamantul şi, după caz, pârâtul, să plătească câte o taxă judiciară în sumă fixă, după cum amânarea soluţionării cauzei se face la cererea reclamantului, respectiv a pârâtului.

Neplata taxei judiciare de timbru la termen urmează a se sancţiona cu respingerea acţiunii, respectiv admiterea acţiunii, dacă reclamantul, respectiv pârâtul, nu a plătit taxa judiciară de timbru.

Începând cu anul 2004 taxele judiciare de timbru nu mai sunt venituri la bugetul de stat ori la bugetul Ministerului Justiţiei, ele constituind venituri la bugetele locale.

Ideea de taxă, aşa cum este ea definită în legea finanţelor publice, reprezintă plata unei prestaţii efectuate de o instituţie publică.

Taxele judiciare de timbru sunt reglementate de Legea nr. 146 din 1997, ele fiind diferenţiate în raport cu natura litigiului şi în raport cu tipul de cerere ce se adresează instanţei judecătoreşti.

Taxele judiciare de timbru, aşa cum au fost ele reglementate, nu sunt de natură să reflecte prestaţia judecătorească efectuată, în litigiile comerciale fiind stabilite taxe reprezentând cote procentuale din valoarea obiectului acţiunii, în timp ce în litigiile cu caracter nepatrimonial sunt plătite sume fixe.

Sunt frecvente cazurile în care litigiile cu caracter patrimonial sunt rezolvate mult mai repede, respectiv în mai puţine termene, decât litigiile fără caracter patrimonial.

În altă ordine de idei, vreau să amintesc că administrarea actului de justiţie se face prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii. Statutul actual al judecătorilor pretinde din partea Consiliului Superior al Magistraturii exigenţă faţă de judecători sub aspect disciplinar, dar nu sunt create instrumente la dispoziţia Consiliului care să permită acestuia aplicarea de sancţiuni maxime, constând în excluderea din magistratură, pentru judecătorii care pronunţă soluţii ce reprezintă o vădită necompetenţă profesională ori rea-credinţă.

Consiliul Superior al Magistraturii încă se constituie într-o „umbrelă” pentru protecţia judecătorilor şi nu reprezintă un „selector”, care să asigure îndeplinirea actului de justiţie de către judecători competenţi profesional şi cu moralitate neştirbită.

Reforma justiţiei trebuie să înceapă cu oamenii care sunt puşi să aplice legile, având mai puţină importanţă legile pe care aceştia le aplică.

Articolele publicate indică o practică îndelungată în domeniul fiscal. Cum apreciaţi legislaţia fiscală existentă azi în România?

Pentru cei cu preocupări în domeniul fiscal prezintă interes studierea, în timp, a legilor bugetare anuale.

Atunci când erau obligaţii fiscale mai puţine, dându-se curs unei transparenţe, legile bugetare anuale, respectiv Legea bugetului de stat şi Legea bugetului asigurărilor sociale de stat, conţineau şi obligaţiile fiscale care constituie fondurile extrabugetare.

În timp, legile bugetare anuale au eliminat fondurile extrabugetare, fără ca respectivele obligaţii fiscale prin care se constituiau fondurile extrabugetare să fie desfiinţate.

În România, începând cu anul 1990, nu există o cuantificare anuală a sumelor percepute cu titlul de obligaţii fiscale pentru impozitele şi taxele locale.

Mai nou, atunci când legile bugetare anuale sunt publicate în Monitorul Oficial, Partea I, ca expresie a maximei transparenţe, anexele la legile bugetare sunt publicate separat, în bis-uri, lipsind astfel pe cel interesat de informaţia necesară evaluării fiscalităţii.

Se susţine de către oficialităţi că nivelul de impozitare în România este un nivel mediu situat între 30-35% din PIB, la stabilirea acestui nivel fiind luate în calcul veniturile nete rămase la bugetul de stat, după ce din veniturile previzionate sunt transferate fonduri la bugetele locale.

Prin luarea în considerare şi a veniturilor colectate la bugetele locale, precum şi a veniturilor încasate cu titlul de „obligaţii parafiscale”, nivelul de impozitare ajunge să reprezinte însă 55-60% din PIB.

În fiecare an, legile bugetare anuale stabilesc venituri previzionate mai mari decât în anul anterior. În situaţia în care coeficientul de creştere ar fi egal cu rata inflaţiei înregistrată în anul anterior, la care să se adauge eventual coeficientul creşterii economice previzionate, aceasta nu ar reprezenta o creştere a fiscalităţii.

Însă creşterile sunt mai mari, iar aceasta se realizează prin lărgirea categoriilor de contribuabil şi a bazei de impozitare şi prin creşterea efectivă a cotei de impozitare.

Execuţia bugetară reprezintă gradul de încasare a impozitelor, contribuţiilor şi taxelor în anul bugetar respectiv, în perioada dintre 1990 şi până la zi, cei mai mari coeficienţi de execuţie bugetară situându-se la aproximativ 95%.

Sunt de notorietate cazurile marilor debitori la bugetul de stat şi la bugetul asigurărilor sociale de stat, cu datorii devenite „istorice” în timp.

Nicio lege bugetară anuală nu cuprinde, la venituri previzionate, datoriile istorice.

Veniturile previzionate sunt proiecţii ale posibilei dezvoltări economice în anul bugetar respectiv, ele putând fi mai mari în cazul în care se înregistrează o creştere economică mai mare, dar şi posibil mai mici, atunci când intervin crize economice ori calamităţi naturale.

Cheltuielile aprobate prin legile bugetare anuale sunt expresia unor necesităţi sociale şi administrative; ele reprezintă valoarea minimă şi pot fi influenţate, în sensul creşterii lor, atunci când apar calamităţi naturale.

Astfel, o lege bugetară anuală reprezintă un echilibru între veniturile posibil de realizat şi cheltuielile necesare.

Legislaţia fiscală în ansamblul său este o legislaţie stufoasă, greu de aplicat, uşor de greşit de către contribuabilul persoană fizică sau juridică şi facil de sancţionat pecuniar.

Există, după opinia mea, diverse soluţii care să asigure o simplificare de aplicare la un grad mai mare de colectare a veniturilor fiscale.

Astfel, impozitul pe profit datorat de persoanele juridice poate fi transformat în impozit pe venit aferent facturilor emise, stabilit într-o cotă procentuală chiar mai mare decât aceea aplicabilă astăzi pe veniturile microîntreprinderilor. Un astfel de impozit nu ar mai crea dificultăţi în ceea ce priveşte determinarea cheltuielilor deductibile, respectiv nedeductibile, ar lipsi de relevanţă în determinarea impozitului pe profit instituţia amortizării, ar liberaliza sponsorizările şi actele de mecenat, din răspunderea faţă de stat privind impozitul pe profit datorat administratorii urmând a răspunde faţă de asociaţi/acţionari pentru justificarea veniturilor realizate şi cheltuielilor efectuate. O cotă procentuală în plus ar putea înlocui şi impozitul pe dividende.

În ceea ce priveşte persoanele fizice, ar fi utilă o disociere a impozitului pe veniturile din salarii de impozitul pe veniturile din activităţile independente şi din alte surse.

Impozitul pe veniturile din activităţile independente, care se calculează în acest moment pe baza unor principii similare cu cele privind impozitul pe profit, poate fi şi el stabilit printr-o cotă procentuală de 3-5% din veniturile brute încasate.

Mai mult, plata constând în co-tă procentuală aplicată veniturilor efectiv realizate poate fi efectuată lunar/trimestrial/semestrial, şi nu potrivit formulei actuale de plăţi anticipate ce urmează a se regulariza, după încheierea anului fiscal, cu sumele legal datorate.

Legislaţia actuală promovează „principiul solidarităţii”, în loc să încurajeze munca. Se urmăreşte preluarea, în numele solidarităţii sociale, a cât mai mult de la cei care prin muncă realizează venituri mari, în loc de încurajarea muncii, în sensul ca veniturile suplimentare realizate din al doilea sau chiar al treilea job să fie scutite de impozitare.

În altă ordine de idei, Constituţia României conţine principii ale exercitării separate a puterilor în stat.

Ministerul Finanţelor face parte din executiv, iar organele din subordinea sa aplică legislaţia fiscală aprobată de către Parlament.

Actualele prevederi constituţionale permit ca în organizarea executării legilor, care constituie norme primare, executivul, reprezentat de Guvern ori ministerele componente, să emită norme de aplicare, norme secundare.

Normele secundare nu pot modifica, completa sau complini normele primare.

Sunt frecvente cazurile când, în materie fiscală, prin norme secundare au fost modificare normele fiscale primare.

Controlul aplicării normelor fiscale se realizează prin intermediul instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ şi fiscal.

Deşi soluţiile judecătoreşti în materie fiscală ar trebui să fie preluate şi difuzate de către Ministerul Finanţelor cu titlul de soluţii de aplicare în materie fiscală, demersul judecătoresc este ignorat întrucât o extindere a aplicării de către organele fiscale a practicii judiciare ar văduvi instituţia fiscală de fondul de stimulente.

Şi o altă problemă. Legea finanţelor publice prevede că nicio obligaţie fiscală nu poate fi executată, dacă respectiva obligaţie nu a fost prevăzută ca sursă de venituri în legea bugetară anuală.

Altfel spus, dacă se stabileşte un nou impozit, o nouă contribuţie, o nouă taxă sau un nou tarif, obligaţia bugetară nu va putea fi executată decât dacă ea este cuprinsă ca sursă de venit într-o lege bugetară anuală.

În aplicarea principiului securităţii şi stabilităţii juridice, orice modificare adusă în cursul unui an fiscal la un impozit deja existent ar trebui să se aplice începând cu noul an fiscal, fiind de imediată operare doar acele prevederi normative prin care se reduc sau se anulează anumite obligaţii fiscale.

Dorind să pareze acuzaţiile de fiscalitate exagerată într-un mod elegant, actualul executiv utilizează noţiunea de obligaţii parafiscale.Modul de apariţie a lor este relativ simplu: se dă o reglementare specială într-un anumit domeniu; se creează un organ special care să asigure aplicarea reglementării speciale; se stabileşte obligativitatea obţinerii unui aviz/autorizaţii/certificat pentru desfăşurarea activităţii în respectivul domeniul special; se stabileşte o obligaţie de plată cu titlu de taxă/tarif pentru abilitare.

Astfel sunt create, prin dispoziţii legale, obligaţii de plată în favoarea unor instituţii publice, care administrează în mod direct aceste venituri.Veniturile respective nu se regăsesc în legea bugetară anuală şi nici nu sunt supuse, sub aspectul cheltuirii lor, controlului Curţii de Conturi.

Pentru că aţi amintit de legiferare, cum vi se pare sistemul legislativ reglementat de actualele prevederi constituţionale?

La referendumul din 2003 am fost împotriva modificărilor aduse Constituţiei, în principal datorită faptului că, la art. 115 „delegarea legislativă” – liberalizându-se regimul emiterii ordonanţelor de urgenţă de către guvern – în loc ca să se prevadă încetarea efectelor sau abrogarea ordonanţelor, dacă într-un anumit termen de la depunerea spre dezbatere în procedură de urgenţă nu erau aprobate de către Parlament, Constituţia, în forma revizuită, a prevăzut aprobarea tacită dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei.

O astfel de măsură ar fi încurajat colaborarea Guvern, deţinător de iniţiativă de legiferare şi Parlament, titularul puterii legiuitoare. Măsura ar fi prevenit şi modificările frecvente din legislaţie care au loc cu ocazia aprobării de către Parlament a ordonanţelor de urgenţă.

Dacă se analizează activitatea Parlamentului ca putere legiuitoare se poate constata că mai mult de jumătate dintre legile pe care le adoptă reprezintă aprobări sau respingeri de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă şi o cotă-parte mai mică o reprezintă iniţiativele legislative aprobate.

Un control a activităţii de legiferare se efectuează prin intermediul Curţii Constituţionale a României. În ultima perioadă, în mediul public, au fost formulate aprecieri contradictorii la adresa Curţii. Care este opinia dumneavoastră în legătură cu această instituţie?

După cum presa trebuie să fie „câinele de pază” al democraţiei, şi Curtea Constituţională trebuie să fie, cu orice preţ, „câinele de pază al Constituţiei”.

Instituţia Curţii Constituţionale este esenţială într-un stat democratic. Ea nu poate fi pusă în valoare decât printr-o prestaţie adecvată de către membrii care o compun şi care îndeplinesc, în numele Curţii, atribuţiile acesteia.

Curţii Constituţionale îi este dedicat un titlu distinct în Constituţia României.

Membrii Curţii Constituţionale sunt numiţi judecători, deşi lor nu le este aplicabil Statutul comun al judecătorilor.

Problema apare la punerea în aplicare a art. 145 din Constituţie: „Condiţii de numire”. Or, prin legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale se poate preciza aria de selecţie a judecătorilor Curţii, în sensul ca persoanele numite de Camera Deputaţilor şi de preşedintele României să provină dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmând ca la încetarea mandatului să revină în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În felul acesta s-ar evita situaţiile în care senatori, deputaţi, consilieri prezidenţiali ajung judecători la Curtea Constituţională, căpătând astfel, din momentul numirii lor, o obiectivitate absolută, precum şi situaţiile când după funcţia de judecător la Curtea Constituţională devin parlamentari, şefi de instituţii publice etc.

Curtea Constituţională, prin atribuţiile sale, este un organ politico-jurisdicţional, iar obiectivitatea sa nu poate fi asigurată decât de persoane care, în cariera lor profesională, nu au fost implicate politic.

Propunerile de judecători pentru Curtea Constituţională trebuie să fie făcute de către plenul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest mod s-ar evita soluţiile discutabile apărute pe întreaga durată de funcţionare a Curţii.