Cât de mult ne împrumutăm?

dr. Radu Muşetescu

Care este limita maximă a îndatorării la care se poate duce o firmă astfel încât creditele luate să nu îi pună în pericol activitatea? Altfel spus, câte credite poate lua o firmă?

O astfel de întrebare este legitimă nu numai pentru orice om de afaceri responsabil ci chiar pentru oricare dintre românii care au apelat, adeseori chiar abuzând, de creditele de consum oferite cu largheţe de către bănci, societăţi de creditare non-bancare şi chiar producătorii şi distribuitorii de bunuri de consum.

Este una dintre întrebările la care pentru a da un răspuns oamenii de ştiinţă aproape că au inventat discipline întregi. În cazul nostru, este vorba de disciplina finanţelor întreprinderii. Paradoxul este că, deşi finanţiştii lucrează cu cifre, de multe ori răspunsurile lor sunt evazive nu fiindcă sunt cinici (sau că vor să rămână misterioşi sau că sunt incompetenţi) ci fiindcă efectiv nu pot explica chiar totul. Nimeni nu vă poate spune exact, în cazul concret al unei firme, câte credite să luaţi pentru a nu vă crea singur probleme (şi cine vă va spune aşa ceva, nu ar trebui să îl credeţi pe cuvânt). Cu toate acestea, orice finanţist rezonabil vă poate oferi mai multe consideraţii care să vă facă să luaţi o decizie informată sau în cunoştinţă de cauză.

Nimeni nu vă poate spune exact, în cazul concret al unei firme, câte credite să luaţi pentru a nu vă crea singur probleme

A lua un credit înseamnă a te angaja la nişte obligaţii de plată fixe, adică contractuale, la termene prestabilite, care nu prea pot fi evitate. Costul datoriei este aproape evident: dobânda pe care ne-o cere banca (apropo, nu vă rezumaţi doar la dobânda nominală ci luaţi în considerare şi diferitele speze şi comisioane, deoarece ceea ce contează este costul real, efectiv, pe care îl plăteşti la sfârşitul zilei – iar băncile de multe ori se fac că „uită” de acestea, punându-le la rubrica „Altele”, undeva pe la sfârşitul contractului de credit). O diferenţă majoră faţă de ceea ce calificăm a fi surse de finanţare proprii, respectiv profiturile lăsate la dispoziţia managerului de către acţionari sau atragerea de noi sume de la aceeaşi acţionari. Aceste din urmă surse de finanţare „par” a nu costa nimic căci nu avem termene fixe, dobânzi fixe sau alte obligaţii pe care, dacă nu le respectăm, putem avea probleme.

Ei bine, aici este şi motivul pentru care şi finanţiştii dovedesc că merită să mănânce o pâine. La o primă vedere, mulţi dintre noi ar spune: creditele sunt mai scumpe decât acest capital propriu, căci acestea au costuri explicite (contractuale) pe când finanţarea pe cont propriu nu are.

Una dintre tezele fundamentale a-vansate de către disciplina finanţelor este că, poate paradoxal, capitalul propriu este „mai scump” decât creditul la care apelăm. Dar, cine îşi asumă un risc mai mare? Bancherul care îmi dă un credit bucuros sau cel puţin zâmbind (aţi văzut reclamele de la televizor, nu?) sau acţionarul care îmi lasă profiturile la dispoziţie? Zâmbetul bancherului este cel puţin argumentat de faptul că el îşi asumă un risc mai mic decât acţionarii. În caz de, să scuipăm în sân, faliment, primii care îşi iau valizele sunt creditorii pe când acţionarii din popor pleacă ultimii, dacă mai rămân ceva firimituri de distribuit de judecătorul sindic. Mai mult, fiindcă nu era destul, dobânzile pe care le plătim la credite sunt deductibile fiscal (le scădem din profitul impozabil, ca şi cheltuielile „de protocol”) pe când dividendele sunt plătite din profitul net, „curat” (ca să nu spunem „curăţit”) de taxe.

Astfel că, dragi cititori (a se citi manageri), reţineţi: capitalul pe care ni-l dau acţionarii este mai scump decât creditele pe care le luăm la bancă. Alt-fel spus, aceşti acţionari ar trebui să fie recompensaţi mai mult decât îi plătim pe bancheri. Acţionarii sunt, de fapt, cei care îţi oferă umbrela când plouă.

Doi finanţişti celebri au ajuns chiar la concluzia, plecând de la ipoteza eliminării costurilor de tranzacţionare şi a taxelor că o companie ar trebui să se finanţeze exclusiv prin credite, adică toate profiturile pe care le realizează să le dea la sfârşitul anului acţionarilor. Deşi o astfel de strategie nu ar fi rea (dacă acţionarii au ce face cu banii iar firma nu prea), o astfel de alegere înseamnă că firma, prin îndatorare, ajunge la un risc financiar mai mare. Altfel spus, nu este uşor digerabil a fi în situaţia în care toţi banii pe care îi generează afacerea să meargă pe plata dobânzilor. Acesta ar fi răspunsul, hai să îi spunem teoretic, la întrebarea pe care ne-am pus-o.

Dacă nu sunt mulţi cei care ajung în această situaţie, teoria economică spune că o firmă care nu utilizează deloc creditele face o treabă proastă! Asta fiindcă nu apelează, deja ştiţi, la o sursă de finanţare care este mai ieftină decât cea a capitalului acţionarilor. Aici avem ceea ce se numeşte efectul de levier din finanţe. Efectul de levier este dat de utilizarea datoriei pe lângă acest capital propriu. Cât de multă datorie, asta este la latitudinea fiecăruia, în funcţie de aversiunea la risc şi medicamentaţie.

Cert este însă un alt lucru: există băieţi deştepţi în America (acolo întotdeauna există băieţi deştepţi, spre deosebire de ceea ce ne lasă să înţelegem serialele de doi bani de la Hollywood) care, crezându-i pe cuvând pe cei doi finanţişti de mai sus, au pus la cale un tip de afacere deşteaptă: iau bani cu împrumut, cumpără o firmă fără datorii (este vorba de firmele cu mulţi acţionari, fără acţionari semnificativi sau „strategici”) şi plătesc datoria cu, ce credeţi, încasările acestei firme.

Este greu să răspundem deci în termeni definitivi la întrebarea asupra limitelor la care ne împrumutăm. Ceea ce se poate spune nu este decât: dacă nu o facem, este rău.

Capitalul pe care îl “dau” acţionarii este mai scump decât creditele pe care le luăm de la bancă