Poate introduce acţiune în revendicare un singur coindivizar?
- Este necesar acordul tuturor coindivizarilor în privinţa actelor juridice asupra bunurilor deţinute de către aceştia în indiviziune?
- Acţiunea în revendicare: act de dispoziţie şi/sau act de conservare?
- Nu poate fi acceptată teoria unanimităţii!
- Ce spune CEDO?
Ca în toate legislaţiile de inspiraţie franceză, în sis-temul Codului civil român indiviziunea reprezintă acea stare de drept în care mai mulţi coindivizari au drepturi de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri.
Fiind cunoscută calificarea actelor juridice după importanţa sau gravitatea lor în acte juridice civile de conservare (prin care se preîntâmpină pierderea unui drept subiectiv civil), de administrare (prin care se realizează o normală punere în valoarea a bunului) şi acte de dispoziţie (care au de regulă ca obiect ieşirea sau intrarea din şi în patrimoniu a unui bun sau a unui drept), în practică s-a pus deseori problema actelor juridice care pot fi efectuate asupra bunurilor faţă de care există mai multe drepturi de proprietate aparţinând unor coindivizari. Practic, întrebarea la care încercăm să dăm un răspuns este aceea dacă este necesar sau nu acordul tuturor coindivizarilor în privinţa actelor juridice asupra bunurilor deţinute de către aceştia în indiviziune.
În privinţa actelor de conservare, având în vedere efectele lor, există opinia unanimă că acestea pot fi efectuate de către oricare coindivizar în mod individual, nefiind necesar acordul tuturor coindivizarilor.
Problema recunoaşterii actelor de administrare şi de dispoziţie încheiate de un singur coindivizar a fost timp destul de îndelungat o dispută între practicienii dreptului. După ezitări, soluţia a fost aceea de recunoaştere a valabilităţii lor, sub condiţia ratificării ulterioare a actului de către ceilalţi coindivizari.
Astfel, de exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat de către un singur coindivizar în calitate de vânzător actul este considerat valabil dacă ceilalţi coindivizari acceptă ulterior vânzarea, sau dacă bunul care formează obiectul contractului este atribuit în urma partajului coindivizarului vânzător. În caz contrar, contractul de vânzare-cumpărare se desfiinţează cu efect retroactiv, părţile contractului fiind puse în situaţia anterioară vânzării-cumpărării, considerându-se că vânzarea nu avut loc.
Act de conservare?
Acţiunea în revendicare este în principiu o acţiune care urmăreşte dobândirea proprietăţii de către proprietarul care nu deţine în mod fizic bunul, de la cel care îl deţine fără a fi proprietar. Având în vedere scopul care se urmăreşte prin exercitarea unei astfel de acţiuni, ea este calificată un act de dispoziţie şi, prin urmare, practica juridică a statuat că nu ar putea fi exercitată, în cazul în care există mai mulţi coindivizari, decât în unanimitate (regula unanimităţii).
Totuşi, problema care se pune este aceea dacă, în funcţie de efectele pe care le produce acţiunea în revendicare, nu poate fi calificată un act de conservare, putând a fi introdusă de către un singur coindivizar.
Astfel, ca exemplu, prin exercitarea acţiunii în revendicare se întrerupe cursul prescripţiei achizitive care curge în favoarea unei terţe persoane care stăpâneşte bunul indiviz cu voinţa de a fi proprietar (animus sibi habendi). Prin întreruperea cursului prescripţiei, acesta nu mai poate invoca uzucapiunea ca mod de dobândire a proprietăţii.
Dacă niciunul dintre coindivizari nu ar fi introdus în acest caz o acţiune în revendicare, ca urmare a prescriptiei achizitive, bunul ar fi fost în proprietatea terţului, fără ca acestuia să i se mai poată cere vreodată, de către oricare din coindivizari, predarea bunului.
Există însă cazuri în care terţa persoană nu stăpâneşte bunul indiviz cu intenţia de a deveni proprietar, acesta fiind doar un simplu detentor precar, ca de pildă cazul chiriaşului.
Situaţii
În cazul introducerii acţiunii în revendicare de către un coindivizar împotriva terţului distingem două situaţii:
1) terţul pârât deţine bunul indiviz pentru şi cu acordul unui coindivizar
În cazul acţionării în judecată a terţului de către un coindivizar, cel pentru care terţul deţine bunul va fi chemat în instanţa de judecată în baza art. 64–66 Cod de procedură civilă, procesul urmând a se judeca între cei doi coindivizari.
În acest caz însă nu mai putem vorbi de o acţiune în revendicare, întrucât s-ar exercita de către un coindivizar împotriva altui coindivizar, ci de o acţiune în declararea inopozabilităţii actului încheiat între terţul detentor şi coindivizarul chemat în proces.
2) terţul pârât declară că deţine bunul pentru o altă persoană decât un coindivizar, cu indicarea persoanei pentru care deţine bunul (arătarea titularului dreptului)
În cazul acţionării în judecată a terţului de către un coindivizar, acea persoană pentru care terţul deţine bunul va fi introdusă în judecată iar cauza se va judeca în contradictoriu cu acesta după regulile acţiunii în revendicare.
Teoria unanimităţii
Soluţia potrivit căreia nu i s-ar recunoaşte coindivizarului reclamant, fără acordul celorlalţi coindivizari, posibilitatea de a obţine predarea bunului de la terţul posesor este inacceptabilă. Dacă am accepta teoria unanimităţii, posesia bunului indiviz ar putea rămâne la terţ, acesta putând să dobândească dreptul de proprietate prin uzucapiune, pentru simplul fapt că nu toţi coinivizarii sunt de acord cu promovarea acţiunii în revendicare.
De asemenea, susţinând numai teoria unanimităţii s-ar ajunge la situaţia cel puţin inechitabilă ca un bun indiviz să fie deţinut de către un terţ numai prin voinţa unui coindivizar, iar ceilalţi să nu poată întreprindă nimic în sensul obţinerii bunului în absenţa unanimităţii.
Ideea că iniţial trebuie promovată o acţiune de partajare a bunului de către coindivizari şi apoi o eventuală acţiune în revendicare nu poate fi susţinută, întrucât nimic nu poate obliga coindivizarii să pună capăt acestei stări. Este deci posibil ca partajul să nu fie solicitat de către coindivizări o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Această opţiune le aparţine, ei neputând fi obligaţi mai mult sau mai puţin direct să solicite împărţirea bunului indiviz.
Având în vedere decizia CEDO avem şi recunoaşterea din partea instanţelor judecătoreşti străine a necesităţii şi oportunităţii introducerii acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar. Ar fi de altfel şi în detrimentul coindivizarilor de a se opune la introducerea acţiunii în revendicare numai de către unul dintre ei, pentru simplul fapt că ar putea pierde definiv bunul, în sensul că prin trecerea unui timp suficient stabilit de lege niciunul dintre ei nu l-ar mai putea revendica.
CEDO
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, în cazul Lupaş şi alţii vs. România, din 14.12.2006, că regula unanimităţii aplicată de către instanţele judecătoreşti din România este în contradicţie cu art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului împiedicând analiza pe fond a cererii reclamanţilor coindivizari în cazul refuzului unui coindivizar de a se alătura lor şi punând totodată în imposibilitate coindivizarii de a formula în viitor o cerere în revendicare. Practic, prin aplicarea regulii unanimităţii coindivizarul care încercă să îşi dobândească dreptul de proprietate asupra unui bun nu o va putea face dacă ceilalţi coindivizari sunt pasivi.
Cum România a acceptat CEDO şi cum dispoziţiile acesteia sunt mai favorabile faţă de jurisprudenţa română în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile cetăţenilor, potrivit art. 20 din Constituţia României – CEDO are prioritate.
