Cum răspund patrimonial salariaţii?

• În sistemul dreptului, termenul de “răspundere” a căpătat o semnificaţie deosebită de cea din limbajul obişnuit, şi anume: evidenţiază consecinţele negative, survenite în cazul comiterii unor fapte ilegale de către o persoană fizică sau o persoană juridică
• Potrivit Codului muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor

Având în vedere relementările Legii nr. 53/2003 potrivit cărora răspunderea patrimonială a salariaţilor - pentru pagubele materiale produse de aceştia angajatorului - este angajată în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, este necesară o succintă prezentare a legislaţiei în materie.

Potrivit dispoziţiilor Codului civil, contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic, convenţiile legal făcute având putere de lege între părţile contractante.

Contractul se caracterizează prin natura sa bilaterală şi prin efectul de a da naştere unor obligaţii, concepţia Codului civil asupra rolului contractului fiind reflectată în cele două principii fundamentale exprimate prin autonomia voinţei contractuale şi consensualismul contractual.

Contractul de muncă este un contract special, supus unei duble reglementări:

• - reglementarea de drept comun, care asigură naşterea şi validitatea sa
• - reglementarea prin lege specială care completează sau chiar modifică normele de drept comun.

Răspunderea patrimonială (materială) este o variantă a răspunderii civile, elementele sale de bază - prejudiciul patrimonial, fapta ilicită păgubitoare şi raportul de cauzalitate, fiind elementele esenţiale ale răspunderii civile.

Răspunderea civilă contractuală derivă din neexecutarea unei obligaţii pe care debitorul şi-a asumat-o. Contractul dă naştere unor obligaţii care trebuie executate cu bună credinţă, neexecutarea în condiţiile stabilite atrăgând răspunderea civilă contractuală, care nu este altceva decât aplicarea unei sancţiuni, dorite şi întrevăzute de părţi la încheierea contractului. Proba, condiţiile şi efectele neexecutării obligaţiei sunt elemente accesorii ale răspunderii civile contractuale, care o separă de răspunderea civilă delictuală.

Condiţia esenţială pentru a atrage răspunderea contractuală este existenţa unui contract şi valabilitatea acestuia, scopul final fiind repararea unui prejudiciu patrimonial provocat persoanei juridice - angajator, sau lucrurilor aparţinând acesteia.

Conţinutul contractului trebuie înţeles în sens larg, nu numai cu luarea în considerare a clauzelor expres prevăzute, ci şi a urmărilor “ce echitatea, obiceiul sau legea” le dau obligaţiilor după natura lor.

În cazul contractului de muncă, pentru a opera răspunderea patrimonială a celor vinovaţi, sunt precizate două cazuri şi condiţiile aferente obligatorii.

În cazul pagubelor materiale produse angajatorului de către un salariat, este obligatoriu ca paguba să fie din vina şi în legătură cu munca angajatului.

De asemenea, angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, angajatorul care a plătit despăgubirea având posibilitatea de a-şi recupera suma aferentă de la salariatul vinovat de producerea pagubei.

Deşi art. 164, alin. 1 din Codul muncii prevede că nici o retinere din salariu nu poate fi operată, există şi excepţii, una dintre ele fiind reprezentată de reţinerile din salariul gestionarilor pentru constituirea fondului de garantie, Legea nr. 22/1969 prevăzând că “garanţia în numerar se reţine în rate lunare de 1/10 din salariul tarifar lunar sau din cîştigul mediu pe o lună, după caz”.

În ceea ce priveşte modul de recuperare a pagubei produse de salariat, art. 164 alin. 2 din Codul muncii prevede că reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 270 alin. 1 din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi in legatură cu munca lor. În practică însă, întâlnim situaţii în care salariatul îşi recunoaşte vina şi este de acord cu plata daunelor ce-i sunt imputate, caz în care considerăm că este suficient angajamentul de plată al salariatului pentru a efectua reţineri din salariu, fără a mai fi necesară intervenţia instanţei.

De altfel şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 24/2003, arată că “prevederile art. 164 alin. (2) din Codul muncii se referă exclusiv la răspunderea civilă delictuală, iar nu la răspunderea civilă contractuală; prevederile sale nu exclud înţelegerea dintre părţi, ci ele se referă la situaţia în care părţile contractuale nu se înţeleg şi când caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei trebuie stabilit de către instanţa de judecată. Textul nu exclude nici dreptul angajatorului de a recurge la procedura somaţiei de plată, în cazul în care s-a stabilit caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei. Această soluşie legislativă îşi găseşte suport şi în art. 8 alin. 1 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protectţia salariului nr. 95/1949”.

Desigur că, în ipoteza în care salariatul nu mai înţelege să achite de bună-voie prejudiciul, angajatorul va trebui să promoveze o acţiune în realizare pentru repararea prejudiciului şi să obţină o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă în acest sens.

Astfel, răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temei contractul individual de muncă şi se întemeiază pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale.

Trăsături

Răspunderea patrimonială în dreptul muncii este caracterizată prin următoarele trăsături care o individualizează faţă de răspunderea civilă contractuală, care se regăsesc atât în cazul răspunderii salariatului cât şi a angajatorului:

• - este o răspundere specială, se poate angaja numai în măsura în care autorul faptei este încadrat în muncă în baza unui contract individual de muncă;
• - este o răspundere integrală, în sensul că persoana sancţionată este obligată să repare atât prejudiciul efectiv şi actual, cât şi cel nerealizat;
• - este o răspundere limitată sub aspectul executării silite, efectuându-se numai asupra unei părţi din salariu;
• - are ca temei vinovăţia celui în cauză, întrucât angajarea răspunderii se face pentru prejudiciul suferit din culpa angajatorului, sau pentru pagubele produse angajatorului din vina salariaţilor şi în legătură cu munca lor;
• - este o răspundere individuală, excluzând, în principiu, solidaritatea. În cazul în care prejudiciul a fost produs de mai mulţi salariaţi, dar nu se poate stabili proporţia în care fiecare a contribuit la producerea acestuia, răspunderea patrimonială se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei şi, atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul inventar, în situaţia celor care au calitatea de gestionari;
• - recuperarea prejudiciul cauzat se face, de regulă, prin echivalent bănesc;
• - este guvernată de norme legale cu caracter imperativ.

Condiţii

Pentru a exista răspunderea patrimonială este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1. Calitatea de salariat a persoanei care a produs prejudiciul, respectiv persoana care este parte a unui raport juridic de muncă tipic, stabilit pe perioada nedeterminată sau determinată, respectiv pentru timp normal sau parţial de muncă.

2. Fapta ilicită a salariatului să fie săvârşită în legătură cu munca sa. Pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligaţiile de serviciu, ce decurg din contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern. Un reper esenţial este, din acest punct de vedere, fişa postului. Unitatea trebuie să facă dovada sarcinilor de serviciu ale salariatului a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare au cauzat prejudicii. Salariatul răspunde personal pentru fapta proprie.

3. Prejudiciul, adică acea modificare a patrimoniului care se realizează atât prin diminuarea activului, urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, sau prin creşterea pasivului. Valoarea prejudiciului cuprinde prejudiciul efectiv dar şi beneficiul nerealizat.

Pentru ca salariatul să răspundă patrimonial, prejudiciul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• - să fie real, adică determinat pe baza unor analize economice concrete, salariatul nefiind ţinut să răspundă pentru valori pierdute din patrimoniul angajatorului din alte cauze;
• - să fie cert, atât în ceea ce priveşte existenţa cât şi evaluarea sa;
• - să fie cauzat direct angajatorului. În situaţia prejudiciului produs indirect, angajatorul răspunde în calitate de comitent pentru prepusul său, faţă de terţul prejudiciat;
• - să fie material, condiţie care rezultă din cuprinsul art. 270 alin. 1 din Codul muncii, unde se prevede expres că salariaţii răspund patrimonial pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Evaluarea prejudiciului se face potrivit normelor speciale, acolo unde acestea există, iar în absenţa unor astfel de reglementări, pentru evaluarea prejudiciului se vor avea în vedere normele dreptului civil, în raport de preţurile la momentul în care se realizează acordul de voinţă sau se sesizează instanţa de către cel păgubit.

În cazul degradării de bunuri, evaluarea pagubelor se face în toate situaţiile ţinându-se seama de gradul real de uzură a bunului.

4.Raportul de cauzalitate în-tre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat. Răspunderea patrimonială presupune un rezultat dăunător care să se concretizeze într-o pagubă cu valoare economică generată de salariaţi din vina şi în legătură cu munca lor. În unele situaţii determinarea raportului de cauzalitate este anevoioasă, fiind necesară analiza, pentru a stabili, de la caz la caz, fapta sau faptele care au determinat transformarea posibilităţii prejudiciului în realitate.

5.Vinovăţia este o condiţie a răspunderii patrimoniale fără de care aceasta nu există.

Vinovăţia constituie elementul subiectiv al răspunderii, care constă în atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta sa şi consecinţele ei păgubitoare. Vinovăţia presupune discernământul salariatului, respectiv capacitatea acestuia de a-şi reprezenta fapta şi efectul ei păgubitor şi voinţa liberă, existentă în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile.

Răspunderea patrimonială este angajată în egală măsură pentru toate formele vinovăţiei. Codul muncii stabileşte, cu titlu de excepţie, situaţiile în care gradul de vinovăţie produce efecte diferite, respectiv producerea prejudiciului de mai mulţi salariaţi.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt acele situaţii legale care exonerează de răspundere, deşi, în fapt, prejudiciul s-a realizat. Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

Litigiu de muncă. Angajament de plată

Secţia civilă a Curţii de apel Piteşti

Decizia nr. 57R/2004

Angajamentul de plată reprezintă voinţa părţii de a-şi asuma răspunderea reparării prejudiciului cauzat din vina sa, în baza relaţiilor contractuale stabilite între părţi şi în baza dispoziţiilor art. 969 Cod civil.

Contestatorul P.D. a solicitat, în contradictoriu cu intimata D.S. Vâlcea, să se constate nulitatea angajamentului de plată emis la 23 septembrie 2003, cu motivarea că, în urma unui control efectuat la cantonul la care acesta era pădurar, s-a constatat o pagubă pentru care i s-a luat angajamentul de plată contestat, act ce este nul absolut, întrucât noul Cod al Muncii nu mai prevede posibilitatea răspunderii patrimoniale a salariaţilor, pe bază de decizie de imputaţie ori angajament de plată.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 527 din 6 noiembrie 2003, a admis contestaţia şi a constatat nulitatea angajamentului de plată, obligând intimata la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, potrivit art. 270 din noul Cod al Muncii, salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, astfel încât nu se mai putea emite o decizie de imputare sau nu mai putea fi atrasă răspunderea în baza angajamentului de plată.

În termen legal, împotriva sentinţei, a declarat recurs societatea intimată, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 Cod procedură civilă.

Recursul a fost privit ca fondat şi admis ca atare, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, cu consecinţa modificării deciziei, iar pe fond, a respingerii contestaţiei.

Instanţa de recurs a reţinut că, deşi prima instanţă a motivat soluţia adoptată în sensul că răspunderea materială a salariatului este una contractuală, a apreciat însă că se impune anularea angajamentului de plată, cu motivarea că în noua reglementare a Codului Muncii nu se mai regăseşte.

Tribunalul nu a observat că angajamentul de plată reprezintă voinţa părţii de a-şi asuma răspunderea reparării prejudiciului cauzat din vina sa, în baza relaţiilor contractuale stabilite între părţi şi în baza dispoziţiilor art. 969 Cod civil.

De altfel, nu există nici un motiv pentru a se dispune anularea acestui angajament, potrivit reglementărilor legale.

Noul Cod al Muncii nu interzice exprimarea acordului de voinţă cu privire la acoperirea prejudiciului cauzat de salariat, iar Legea nr. 53/2003 prevede numai situaţia în care se pot face reţineri din salariu, astfel încât achitarea de bună-voie a unei sume constituie atât o recunoaştere a datoriei, cât şi o plată perfect valabilă.

De aceea, s-a concluzionat că angajamentul asumat de către salariat în vederea acoperirii prejudiciului unităţii constituie o dovadă că este de acord să achite această sumă.

Litigiu de muncă - prejudiciu cauzat prin executarea defectuoasă a contractului individual de muncă

Secţia civilă a Curţii de apel Constanţa

Decizia nr. 434MC/2005

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 11.06.2004, reclamanta S.C. Eforie S.A. a chemat în judecată pe pârâta BL, pentru ca prin hotărâre să fie obligată la plata sumei de 43.741.084 lei - reprezentând prejudiciul cauzat prin executarea defectuoasă a contractului său individual de muncă, să se dispună actualizarea debitului până la momentul plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că între părţi a intervenit un contract de muncă, în baza căruia pârâta a fost încadrată pe postul de barman gestionar.

Prin decizia nr. 193/18.06.2001, Comitetul de Direcţie al S.C. Eforie S.A. a aprobat mutarea acesteia în funcţia de şef complex la Complexul “Vraja Mării” din Eforie Nord, pârâta predând gestiunea mijloacelor fixe, obiecte de inventar, bar şi bucătărie, conform listelor întocmite la acel moment.

Cu ocazia verificărilor din 01.09.2001, 29.09.2001 şi 08.10.2001, s-a constatat - pe baza intrărilor şi ieşirilor de produse şi a două inventare - existenţa unor diferenţe în minus între stocul scriptic şi cel faptic, iar debitul rezultat după scăderea garanţiei constituite a fost de 43.741.084 lei.

S-a mai arătat că pârâta a semnat listele de inventar fără observaţii şi fără a putea justifica minusurile constatate şi a semnat un angajament de plată pentru suma reprezentând contravaloarea debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 13587/20.12.2004 Judecătoria Constanţa a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

La termenul de judecată din 01.04.2005, pe rolul acestei din urmă instanţe, reclamanta a depus la dosar înscrisuri privind schimbarea denumirii societăţii în S.C. Turism, Hoteluri şi Restaurante “Marea Neagră” S.A. Eforie Nord.

Prin decizia civilă nr. 570/15.04.2005 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.

A reţinut că prin angajamentul de plată semnat în iulie 2002, pârâta s-a obligat să achite reclamantei suma de 44.482.511 lei până la data de 15.05.2002.

Acest înscris constituie titlu executoriu, conform dispoziţiilor art. 107 al. 2 din fostul Cod al Muncii, în vigoare până la 01.03.2003 şi art. 32 din Legea nr. 22/1969 modificată prin Legea nr. 54/1994 şi, prin urmare, creditoarea poate solicita instanţei de executare, în temeiul art. 371 şi urm. Cod pr. civilă, încuviinţarea executării silite a acestui titlu, acţiunea de obligare a pârâtei la plata valorii actualizate a debitului pentru care s-a obţinut angajamentul de plată fiind, în consecinţă, nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. T.H.R “Marea Neagră” S.A.

Analizând hotărârea atacată, instanţa reţine următoarele:

Din actele dosarului rezultă că între părţi au existat raporturi de muncă, intimata-pârâtă îndeplinind funcţia de gestionar al Complexului “Vraja Mării” din Eforie Nord.

Prin realizarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, intimata a creat unităţii un prejudiciu în cuantum de 48.999.217 lei, care a fost compensat, în parte, cu garanţia constituită de gestionar, iar pentru diferenţa de 44.482.511 lei salariatul a semnat în iulie 2002 un angajament de plată prin care şi-a asumat obligaţia achitării debitului până la data de 15.05.2002.

Acest angajament de plată constituia, conform art. 107 al. 2 din Codul Muncii anterior, titlu executoriu, astfel că recurenta-reclamantă avea posibilitatea recuperării prejudiciului prin executare silită, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond.

Aceasta, deoarece angajamentul de plată invocat în speţă a fost asumat de pârâta-intimată anterior intrării în vigoare a noului Cod al Muncii, care nu mai face nici o referire la un asemenea act şi, deci, nici la caracterul său executoriu, iar acesta are valoarea conferită de reglementarea sub imperiul căreia a fost dat, respectiv cea de titlu, în temeiul căruia se putea cere executarea silită a creanţei certe, lichide şi exigibile ce o constată.

Cu toate acestea, se constată că la data soluţionării cauzei în recurs a expirat termenul de prescripţie înăuntrul căruia recurenta-creditoare putea iniţia procedura de executare silită, iar posibilitatea recuperării prejudiciului pe această cale nu mai există.

În consecinţă, acţiunea reclamantei-recurente urmează a fi analizată în raport cu dispoziţiile noului Cod al Muncii, după a căror intrare în vigoare a fost introdusă şi care, în art. 270 al. 1 prevăd că “salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.

În cauză, recurenta a demonstrat probator că intimata a prejudiciat-o patrimonial prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, iar prezumţia relativă de culpă instituită în sarcina intimatei-gestionare de dispoziţiile art. 24 şi 25 din Legea nr. 22/1969, modificată prin Legea nr. 54/1994, nu a fost răsturnată de aceasta.

Mai mult, prin angajamentul de plată semnat în iulie 2002 intimata a consimţit la achitarea diferenţei de debit ce a rămas neacoperită după compensarea lui parţială cu garanţia constituită, iar acest înscris constituie o probă concludentă în cauză, fiind un act de recunoaştere a datoriei, pe baza căruia se poate angaja răspunderea patrimonială a gestionarului.

În consecinţă, se constată că recursul este întemeiat astfel că, în temeiul art. 81 din Legea nr. 168/1999 va fi admis, se va casa hotărârea atacată, se va reţine cauza şi, judecând-o în fond, în temeiul art. 270 al. 1 şi art. 164 al. 2 din Legea nr. 53/2003, Curtea va admite acţiunea reclamantei şi va obliga pârâta la plata sumei de 43.741.084 lei, actualizată cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii.

Răspundere patrimonială. Condiţii

Secţia civilă a Curţii de apel Suceava

Decizia nr. 342/2005

Tribunalul Suceava, prin sentinţa civilă nr. 1050 din 17.11.2004, a admis în parte acţiunea reclamantei S.C. “H.” S.A. Suceava, obligând pârâtul P. G. la plata sumei de 200.607.265 lei, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând lipsa unui circular tivit şi a unui ifron, constatate lipsă la inventarul efectuat.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 342 din 21 iunie 2005, a admis recursul pârâtului, cu consecinţa modificării sentinţei, admiterea în parte a sentinţei şi obligarea pârâtului la plata către reclamanta a sumei de 113.784.825 lei c/val. unui mijloc fix, ifron, de 200.607.261 lei.

Potrivit art. 270 alin. 1 din Codul muncii aprobat prin Legea nr. 53/2003, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că pârâtul a preluat în gestiunea sa mijlocul fix - ifron graifer cu lamă, cu numărul de inventar 4472, conform fişei de inventar de la fila 11 dosar, răspunzând în mod direct pentru lipsa acestuia în condiţiile stabilite prin Legea nr. 22/1969 şi art. 270 alin. 1 din Codul muncii, la valoarea de înlocuire, prin luarea în calcul şi a uzurii utilajului.

Drept consecinţă, conform situaţiei de calcul, răspunderea patrimonială urmează a fi stabilită doar pentru suma de 113.784.825 lei, contravaloarea ifronului menţionat, nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale pentru celelalte utilaje aflate în gestiunea altei persoane, conform fişei de inventar de la fila 12 dosar.

În aceste condiţii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. pr. civ. recursul a fost admis cu consecinţa modificării parţiale a sentinţei recurate, în sensul obligării pârâtului doar la plata sumei de 113.784.825 lei reprezentând c/valoarea ifronului, faţă de suma de 200.607.261 lei.